Noapte albă și caldă de vară în miez de an ce se scurge cu viteză
amețitoare, al cărei ritm l-am pierdut demult înadins... mă împresoară timid
întunericul blând brăzdat de raze timide, cu liniște molcomă în jur și în mine.
Am așteptat atât de mult noaptea aceasta, încât am și uitat că va veni într-un
ceas târziu, cândva... Poposesc aici, în gânduri răzlețe așternute cuminte din
vârfurile degetelor după multe luni de zile de absență... mai multe ca niciodată.
Mi s-a părut întotdeauna că atunci când trăiesc prea mult și prea intens
fiecare clipă, nu pot să o mai transform în cuvinte, că fericirea nu lasă loc de
meditație și că în egoismul ei inocent nu-mi permite să o trăiesc, în
mine și în afară, decât prin gesturi simple și prin reacții spontane... iar
cuvintele nu sunt, n-au cum să fie niciodată spontane decât iluzoriu, pentru
că, inevitabil, înainte să plonjeze în lume, se strecoară abil prin filtrul
rațiunii. Scuze inutile, inventate adhoc de aceeași rațiune al cărei orgoliu nu
suportă să se lase copleșit de modulațiile haotice ale sufletului. Un lucru e
clar... îmi lipsea acest popas în mine însămi. Dar poate că așa a trebuit se petreacă el, după ani de zbucium,
concentrați în aceste ultime luni într-un fel de probă de foc contra
cronometru, într-o combinație bizară de pragmatism și trăire intensă a unor
clipe căutate inconștient de-a lungul anilor și înghesuite acum, deodată, în
zile și nopți fără sfârșit.
