Pe lângă canicula înfiorătoare, azi am avut o experiență nu tocmai plăcută,
despre care încă mă gândesc dacă are sau nu rost să irosesc cuvinte aici. Acum
că m-am ascuns la răcoare și îmi savurez în liniște cafeaua cu lapte fără
niciun ingredient bio, mai că-mi vine s-o las baltă și să nu mai agit spiritele
degeaba. Totuși, am rămas datoare cu o explicație subiectivă pentru postarea de
pe Facebook de acum câteva ore. Așa că îmi exprim aici trăirile banale avute
azi într-un loc despre care auzisem numai de bine. E drept, acum o fac un pic
mai rațional, căci, deh, răcoarea e de partea mea. Totuși, o spun de la
început: nu mi-a plăcut deloc la Cuib (căci despre acest loc este vorba).
Pentru cine nu știe, Cuib e o... (hai să nu folosesc cuvinte mai puțin poetice)...
e un fel de cafenea – restaurant, cu terasă, situată undeva în zona Fundație, mai
jos de Coriolan. Am trecut de multe ori pe lângă locul cu pricina și, trebuie
să recunosc, m-a ademenit de fiecare dată bicicleta în stil retro parcată la
intrare pe post de decor. Nu am găsit însă momentul potrivit pentru a intra în
curte. Până azi...
redirect
joi, 3 septembrie 2015
(in)estetica urâtului cotidian
Mă gândesc de ceva vreme să scriu și despre lucruri urâte... De obicei, în
puținele rânduri în care aleg să fac asta, îmi transform frustrarea produsă de
urâțenie în mici ironii pe care unii le digeră, iar alții se fac că nu le
înțeleg sau preferă să le ignore. Ironia nu este totuși suficientă pentru a
transforma urâtul în frumos și uneori, dincolo de încăpățânarea mea de a vedea
binele și frumosul ascunse în tot ce ne înconjoară trebuie să recunosc că mă
întristează teribil urâțenia ce pune adesea stăpânire pe oameni, pe locuri,
pe... te miri ce. Și ceea ce mă întristează și mai tare este lipsa de reacție
la urâțenie; blazarea care ne face să ignorăm urâțenia și, mai mult, asumarea
umilă a unei condiții de ființe neputincioase, incapabile uneori să își
conștientizeze puterea de a schimba lumea. Și chiar dacă ceea ce ochiul meu
critic înregistrează involuntar, sufletul meu iubitor de frumos respinge, iar
mintea mea călită în tot felul de experiențe raționale transformă în ironie și
sarcasm nu poate fi schimbat așa, cu una cu două, instinctul îmi spune că în
cele din urmă schimbarea se va produce. E în firea mea să fiu optimistă și să
sper că ceea ce metaforic includ în această (in)estetică a urâtului se va
supune în cele din urmă unei legi nescrise a firii... aceeași care face ca în
basme binele și frumosul să izbândească mereu...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)