redirect

sâmbătă, 29 iunie 2013

Vis dulce-amărui

M-am trezit cu mintea hai-hui, alergând nebună printre vise fără nume urzite de inimă în somn. Pentru o clipă am crezut că… dar raze imaginare mi-au acoperit cu săruturi şoptite rămăşiţele de vis rătăcite sub pleoape şi le-au prefăcut într-un oftat adânc al cărui ecou l-am simţit departe, în norii pictaţi pe fereastră. Am închis din nou ochii, într-o naivă încercare de a forţa limitele universului oniric, dar i-am deschis la timp, ca să nu regret un eventual eşec al reveriei matinale. Mi-am alungat tristeţea scursă din norii plumburii pe marginea tâmplelor obosite de atâta nesomn şi cu un elan izvorât din vreun colţ ascuns de suflet am plutit în paşi imaginari de vals matinal spre bucătărie…

vineri, 28 iunie 2013

Cafea cu aromă de răsărit în mişcare

Azi am un invitat special la cafeaua de dimineaţă. De fapt, nu ştiu dacă el este invitatul meu sau dacă eu sunt invitata lui. Cred că... ne-am autoinvitat, fiecare dintre noi are motivele lui bine întemeiate în suflet ca să nu rateze această întâlnire matinală. (Dar, oare, el... o fi având suflet sau doar nişte fâşii strălucitoare rupte din sufletele pe care le-a copleşit în alte dimineţi cu şarmul lui irezistibil?). Am ajuns prea devreme, dar asta numai pentru că timpul mi-a jucat, ca de obicei, o festă. Ei, bine... de fapt eram nerăbdătoare şi speram, în sufletul meu, că va veni şi el mai repede. Sufletul, mereu sufletul... de parcă i-ar păsa cuiva de dorurile lui nenumite...

sâmbătă, 22 iunie 2013

România – un brand de succes sau o cauză pierdută?

Trebuie să mărturisesc de la bun început că rândurile de faţă nu se doresc a fi un manifest, nici măcar metaforic. Ele exprimă o revoltă înăbuşită în cuvinte pe care le-aş fi vrut mai dure faţă de ipocrizia adoptată de unii în aşa-zisa asumare a faptului de a fi român şi faţă de falsul patetism al altora în trâmbiţarea  goală pe toate drumurile a aşa-zisei mândrii de a fi român. Duritatea nu se află însă în ADN-ul meu scriptural. Aşa că sunt doar gânduri subiective exprimate lucid şi cu speranţa se poate face totuşi ceva...

Carpisa – pledoarie la superlativ pentru misterul feminităţii

Se întâmplă uneori, în după-amieze târzii de vară, topite în reverii trecătoare, cum e aceasta în care mă găsesc acum, să-mi înviorez sufletul cu gânduri răzleţe născute dintr-un amestec bizar de nostalgie şi pragmatism. Le las să mi se plimbe prin minte şi prin suflet, le zâmbesc, uneori le împart cu fiinţe dragi, modelându-le în conversaţii nesfârşite, care, privite din afară, au o cu siguranţă o uşoară tentă feministă. Apoi, le topesc în întrebări retorice şi le las să se evapore în aburul cafelei… Azi bunăoară, m-am lăsat copleşită de misterul feminităţii şi de gândul că lumea e adesea prea mică pentru a-l înţelege… Mi-am amintit fără să vreau cum, pe vremea când eram copil, adoram să mă ascund în şifonier atunci când ne jucam de-a v-aţi ascunselea şi cum mă copleşea aroma dulce pe care o împrăştiau printre celelalte haine rochiile mamei, agăţate pe umeraşe, amestecată cu un miros puternic, de piele lucrată pe îndelete, pe care îl răspândeau poşetele colorate, rânduite frumos pe rafturi…

Non, je ne regrette rien…

Cu vreo trei săptămâni în urmă, când am văzut afişul care anunţa concertul Patriciei Kaas la Iaşi, am simţit un fel de explozie de bucurie interioară pe care nici eu nu mi-am explicat-o atunci. Îmi amintesc că eram în parc şi am început să-mi sun toate prietenele, plină de elan, să le întreb dacă vor să meargă la concert. Entuziasmul meu şi-a găsit ecou doar într-o unică altă fiinţă... singura care, de altfel, putea să mi-l înţeleagă... Aşa că am cumpărat biletele fără să stau prea mult pe gânduri şi le-am depozitat în dulap, încercând să ignor faptul că mai aveam de aşteptat încă multe zile până când entuziasmul meu avea să îşi găsească starea de echilibru...

marți, 18 iunie 2013

Educaţia – această nobilă misiune a fiinţei


„Mintea tânărului nu e un vas pe care să-l umpli, ci o torţă pe care s-o aprinzi, pentru ca ea, la rândul ei, să lumineze singură.” (Plutarh)

Cu ani urmă, pe vremea când mintea mea îşi căuta încă lumina călăuză care să-i deschidă drumul prin ceea ce obişnuim să numim atât de vag „Viaţă”, iar visele-mi de copil se agăţau singure de zmeie plutitoare peste lumea ce mi se părea atât de mare, nici nu visam că într-o zi voi face ceea ce fac chiar în aceste clipe în care încerc să înşir pe taste gânduri despre acest privilegiu al universului uman – Educaţia.

duminică, 16 iunie 2013

Comemorări eminesciene…. după mintea şi sufletul fiecăruia

E un privilegiu spiritual să avem în memoria noastră culturală un poet ca Eminescu… La fel cum e un privilegiu să-i atingem fie şi-n treacăt, cu-o geană de gând, opera. Şi de aceea, orice act care invocă prezenţa poetului ar trebui să fie o binecuvântare pentru suflet. Şi poate că aşa şi este întotdeauna, cel puţin în intenţie… iar pe 15 iunie, în fiecare an, intenţiile se multiplică întotdeauna, la fel cum se întâmplă şi pe 15 ianuarie, materializându-se adesea în tot felul de activităţi, unele mai inedite ca altele. Nu mi-am propus să fiu cârcotaşă… nu azi… dar mi-au trecut pe dinaintea ochilor zilele acestea tot felul de lucruri legate de Eminescu, pe care, într-un alt context, le-aş fi tratat cu mai multă aciditate… Mi-au diluat însă ironia lungile plimbări pe sub teii înfloriţi, a căror mireasmă îmi topeşte zilele acestea orice urmă de trăiri negative, aşă că nu fac decât să trec în revistă câteva momente care, din nu ştiu ce motive anume, m-au înduioşat, aducându-mi zâmbete naive în colţul gurii...

sâmbătă, 15 iunie 2013

Fetiţa care trăia într-o poveste (III)

Partea I poate fi citita aici, iar partea a II-a aici.

MElise a rostise atât de repede a doua variantă a compunerii, încât aproape că gâfâia când a terminat. Inima îi bătea tare. Simțea că doamna are să se supere, mai ales că aveau musafiri la oră, dar... nu putuse să scrie altfel. Nu avu timp să-și sfârșească gândurile și să-și pună frâu bătăilor inimii. De undeva, din spatele sălii de clasă, se auziră aplauzele cuiva. MElise nu îndrăzni să întoarcă privirea. O privea în ochi pe doamna învățătoare care, din nou, nu știa cum să reacționeaze. O mână caldă și mare îi atinse ușor creștetul, mângâind-o. Uriașul din spatele ei o privi cu un surâs blând și rosti doar atât, ca un fel de continuare a compunerii:

vineri, 14 iunie 2013

Fetița care trăia într-o poveste (II)

(Partea I poate fi citită aici)

O vreme nu a mai vorbit cu nimeni. La școală era tăcută, răspundea doar când era întrebată, zâmbea atunci când era nevoie și părea că se transformase într-un copil model. În sinea ei plănuia însă o răzbunare prin cuvinte. De fapt, nu, nu era o răzbunare pentru că ea învățase de la spiriduși că răzbunarea este un lucru fără sens. Plănuia mai degrabă o lecție de copilăreală pentru toți cei care luau în râs felul ei de a privi lumea. Nu se grăbea, pentru că învățase de la un vraci bătrân că lucrurilor bune și frumoase le trebuie timp ca să poată fi înțelese de oameni.

joi, 13 iunie 2013

Fetița care trăia într-o poveste (I)


Avem nevoie de povești ca să nu uităm să fim din când în când copii.

„A fost odată ca niciodată...” Nu, începutul acesta nu îi plăcuse niciodată MElisei, pentru simplul fapt că nu reușise să înțeleagă de ce toate poveștile pe care le auzise când era mică, la fel ca și cele pe care le citise mai apoi singură, începeau și se sfârșeau într-un trecut atât de îndepărtat de lumea în care trăia.

miercuri, 12 iunie 2013

Cromatică diurnă pe un şevalet sentimental

Zori de zi... şoapte de gând, împrăştiate-n pulbere de stele se zbat încă sub pleoape, în stropi de suflet ascunşi în amintiri de mărgăritare. Încă visez sau... e zbatere lină la marginile lumii, între două tărâmuri ale căror culori se amestecă într-un pastel bizar. Sub o geană mi s-a ascuns dorul, iar sub cealaltă uimirea... E încă devreme sau poate prea târziu... Dar mă trezesc întrebând în şoaptă, de teamă să nu-mi aud ecoul – Ce culoare are sufletul tău azi? Tăcerea îmi macină agonia, în întrebări retorice, întârziate printre gânduri inocente... Cu mişcări line, îmi desprind şevaletul sentimental din locul în care-l aruncasem cu furie după ultima capodoperă. E şubred şi nu ştiu dacă va rezista furtunilor cromatice din dimineţile care vor veni. Dar nu am încotro, nu-mi permit să investesc într-un alt şevalet. Şi apoi... n-aş mai fi eu...

marți, 11 iunie 2013

Antidot pentru poluare fonică matinală

Cu câteva zile în urmă, m-am amuzat când un bun prieten scria pe Facebook că este exasperat de faptul că la o căutare pe youtube a nu stiu carei melodii, primele optiuni oferite sunt din repertoriul lui Adrian Minune (despre care nu e cazul să dăm explicaţii suplimentare). Ei bine, nu ştiu dacă cineva mi-a pus gând rău pentru amuzamentul de atunci, dar în dimineaţa asta, râsul meu de zilele trecute s-a transformat în haz de necaz. Nu ştiu dacă este prin aer vreo aură negativă zilele astea sau dacă Minune are vreo karmă aflată în plină efuziune, dar un lucru e sigur – dimineaţa mea a fost lamentabil afectata de varianta zbierato-manelizata a unei melodii care pentru mine are niste conotatii sentimentale care-mi fac sufletul sa vibreze de fiecare dată când o ascult... Anide liceu... Ei bine, da, clasicul in viata al manenelor s-a încumetat dom’le să cânte (deşi încă am îndoieli asupra acestui verb pe care îl folosesc totuşi, convenţional) Ani de liceu... Şi unde se putea întâmpla o astfel de manifestare artistică plină de talent debordant, dacă nu în emisiunea cea mai vizionată de pe planeta România – Happy Hour (pentru  a vă scuti de chinuri... sau pentru a intra direct în atmosferă, a se viziona de la minutul 4:30) – din care surprind uneori fragmente dimineaţa, în aşteptarea ştirilor matinale. Recunosc că pentru câteva clipe am avut sentimentul că mă aflu într-o lume pe dos. Până şi prezenţa Biancăi Drăguşanu în emisiunea cu pricina mi s-a părut diafană după interpretarea live (desigur) oferită cu generozitate de artistul poporului. Dar probabil că asta era şi intenţia producătorilor, cine ştie... Cert este că nu mi-am revenit din şoc, decât la refren, când l-am auzit pe Minune rostind magistral ... „şi te crezi legendar Promee-te-heeeu...”. Şi asta pentru că m-a apucat un râs isteric numai la gândul că sărmanul Prometeu s-ar răsuci în mitologie dacă şi-ar fi auzit atât de liric silabisit numele.

În fine, prestaţia s-a încheiat... exact când eram pe punctul de a mă declara depăşită de situaţie. Îmi fac mea culpa pentru că nu am schimbat postul, dar am vrut să văd cât îmi rezistă urechile şi până unde poate merge grotescul unora. Nu ştiu la ce o fi folosit rezistenţa mea la un astfel de experiment de poluare fonică, dar mă declar mulţumită că am găsit antidotul cu ai cărui decibeli mi-am înviorat, cred, vecinii dis-de-dimineaţă. Vă invit să-l savuraţi... auditiv, chiar dacă e trecut de amiază şi nu aveţi aceeaşi motivaţie pe care am avut-o eu de dimineaţă. Consideraţi-o, dacă vreţi, o terapie preventivă (nu se ştie niciodată pe unde vă poartă telecomanda).

luni, 10 iunie 2013

Un om… de milioane

Mi se întâmplă uneori să întâlnesc oameni pe care am sentimentul că-i cunosc dintotdeauna, cu toate că nu-mi amintesc să-i fi văzut vreodata… oameni pasageri prin existenţa mea, la rândul ei efemeră, dar care lasă urme de toate felurile şi construiesc, fără să ştie, stări cu care mă întâlnesc apoi în decursul timpului, ce variază de la optimism debordant la melancolie profundă.

vineri, 7 iunie 2013

Locul din care izvorăşte sănătatea

Recunosc că am avut niscaiva suspiciuni atunci când am aflat că mă număr printre bloggerii selectaţi să participe la finala campaniei Cum se face iaurtul Danone. Nu, nu e vorba de suspiciuni legate de organizare sau de cine ştie ce alte aspecte pragmatice (care s-au dovedit a fi impecabile, de altfel), ci mai degrabă de un scepticism subiectiv pe care îl nutresc pentru câteva clipe ori de câte ori mă aflu în faţa unei noi provocări. Entuziasmul de a călători spre ţinuturi total necunoscute şi de a cunoaşte oameni noi a înlocuit însă suficient de rapid acest scepticism pe care nu-mi place să-l recunosc întotdeauna.