M-am trezit cu mintea hai-hui,
alergând nebună printre vise fără nume urzite de inimă în somn. Pentru o clipă
am crezut că… dar raze imaginare mi-au acoperit cu săruturi şoptite rămăşiţele
de vis rătăcite sub pleoape şi le-au prefăcut într-un oftat adânc al cărui ecou
l-am simţit departe, în norii pictaţi pe fereastră. Am închis din nou ochii,
într-o naivă încercare de a forţa limitele universului oniric, dar i-am deschis
la timp, ca să nu regret un eventual eşec al reveriei matinale. Mi-am alungat
tristeţea scursă din norii plumburii pe marginea tâmplelor obosite de atâta
nesomn şi cu un elan izvorât din vreun colţ ascuns de suflet am plutit în paşi imaginari
de vals matinal spre bucătărie…
redirect
sâmbătă, 29 iunie 2013
vineri, 28 iunie 2013
Cafea cu aromă de răsărit în mişcare
Azi am un invitat special la
cafeaua de dimineaţă. De fapt, nu ştiu dacă el este invitatul meu sau dacă eu
sunt invitata lui. Cred că... ne-am autoinvitat, fiecare dintre noi are
motivele lui bine întemeiate în suflet ca să nu rateze această întâlnire
matinală. (Dar, oare, el... o fi având suflet sau doar nişte fâşii
strălucitoare rupte din sufletele pe care le-a copleşit în alte dimineţi cu
şarmul lui irezistibil?). Am ajuns prea devreme, dar asta numai pentru că
timpul mi-a jucat, ca de obicei, o festă. Ei, bine... de fapt eram nerăbdătoare
şi speram, în sufletul meu, că va veni şi el mai repede. Sufletul, mereu
sufletul... de parcă i-ar păsa cuiva de dorurile lui nenumite...
sâmbătă, 22 iunie 2013
România – un brand de succes sau o cauză pierdută?
Trebuie să mărturisesc de la bun început că rândurile de faţă nu se doresc
a fi un manifest, nici măcar metaforic. Ele exprimă o revoltă înăbuşită în
cuvinte pe care le-aş fi vrut mai dure faţă de ipocrizia adoptată de unii în
aşa-zisa asumare a faptului de a fi român şi faţă de falsul patetism al altora
în trâmbiţarea goală pe toate drumurile
a aşa-zisei mândrii de a fi român. Duritatea nu se află însă în ADN-ul meu scriptural.
Aşa că sunt doar gânduri subiective exprimate lucid şi cu speranţa se poate
face totuşi ceva...
Carpisa – pledoarie la superlativ pentru misterul feminităţii
Se întâmplă uneori, în după-amieze târzii de vară, topite în reverii
trecătoare, cum e aceasta în care mă găsesc acum, să-mi înviorez sufletul cu
gânduri răzleţe născute dintr-un amestec bizar de nostalgie şi pragmatism. Le las
să mi se plimbe prin minte şi prin suflet, le zâmbesc, uneori le împart cu
fiinţe dragi, modelându-le în conversaţii nesfârşite, care, privite din afară,
au o cu siguranţă o uşoară tentă feministă. Apoi, le topesc în întrebări
retorice şi le las să se evapore în aburul cafelei… Azi bunăoară, m-am lăsat
copleşită de misterul feminităţii şi de gândul că lumea e adesea prea mică
pentru a-l înţelege… Mi-am amintit fără să vreau cum, pe vremea când eram
copil, adoram să mă ascund în şifonier atunci când ne jucam de-a v-aţi
ascunselea şi cum mă copleşea aroma dulce pe care o împrăştiau printre
celelalte haine rochiile mamei, agăţate pe umeraşe, amestecată cu un miros puternic,
de piele lucrată pe îndelete, pe care îl răspândeau poşetele colorate, rânduite
frumos pe rafturi…
Non, je ne regrette rien…
Cu
vreo trei săptămâni în urmă,
când am văzut afişul care anunţa concertul Patriciei Kaas la Iaşi, am simţit un
fel de explozie de bucurie interioară pe care nici eu nu mi-am explicat-o
atunci. Îmi amintesc că eram în parc şi am început să-mi sun toate prietenele, plină
de elan, să le întreb dacă vor să meargă la concert. Entuziasmul meu şi-a găsit
ecou doar într-o unică altă fiinţă... singura care, de altfel, putea să mi-l
înţeleagă... Aşa că am cumpărat biletele fără să stau prea mult pe gânduri şi
le-am depozitat în dulap, încercând să ignor faptul că mai aveam de aşteptat
încă multe zile până când entuziasmul meu avea să îşi găsească starea de
echilibru...
marți, 18 iunie 2013
Educaţia – această nobilă misiune a fiinţei
„Mintea tânărului nu e un vas pe care să-l umpli, ci o
torţă pe care s-o aprinzi, pentru ca ea, la rândul ei, să lumineze singură.” (Plutarh)
Cu ani urmă,
pe vremea când mintea mea îşi căuta încă lumina călăuză care să-i deschidă
drumul prin ceea ce obişnuim să numim atât de vag „Viaţă”, iar visele-mi de
copil se agăţau singure de zmeie plutitoare peste lumea ce mi se părea atât de
mare, nici nu visam că într-o zi voi face ceea ce fac chiar în aceste clipe în
care încerc să înşir pe taste gânduri despre acest privilegiu al universului
uman – Educaţia.
duminică, 16 iunie 2013
Comemorări eminesciene…. după mintea şi sufletul fiecăruia
E un privilegiu
spiritual să avem în memoria noastră culturală un poet ca Eminescu… La fel cum
e un privilegiu să-i atingem fie şi-n treacăt, cu-o geană de gând, opera. Şi de
aceea, orice act care invocă prezenţa poetului ar trebui să fie o binecuvântare
pentru suflet. Şi poate că aşa şi este întotdeauna, cel puţin în intenţie… iar pe
15 iunie, în fiecare an, intenţiile se multiplică întotdeauna, la fel cum se
întâmplă şi pe 15 ianuarie, materializându-se adesea în tot felul de
activităţi, unele mai inedite ca altele. Nu mi-am propus să fiu cârcotaşă… nu
azi… dar mi-au trecut pe dinaintea ochilor zilele acestea tot felul de lucruri
legate de Eminescu, pe care, într-un alt context, le-aş fi tratat cu mai multă
aciditate… Mi-au diluat însă ironia lungile plimbări pe sub teii înfloriţi, a
căror mireasmă îmi topeşte zilele acestea orice urmă de trăiri negative, aşă că
nu fac decât să trec în revistă câteva momente care, din nu ştiu ce motive anume, m-au înduioşat,
aducându-mi zâmbete naive în colţul gurii...
sâmbătă, 15 iunie 2013
Fetiţa care trăia într-o poveste (III)
MElise
a rostise atât de repede a doua variantă a compunerii, încât aproape că gâfâia
când a terminat. Inima îi bătea tare. Simțea că doamna are să se supere, mai
ales că aveau musafiri la oră, dar... nu putuse să scrie altfel. Nu avu timp
să-și sfârșească gândurile și să-și pună frâu bătăilor inimii. De undeva, din
spatele sălii de clasă, se auziră aplauzele cuiva. MElise nu îndrăzni să
întoarcă privirea. O privea în ochi pe doamna învățătoare care, din nou, nu
știa cum să reacționeaze. O mână caldă și mare îi atinse ușor creștetul,
mângâind-o. Uriașul din spatele ei o privi cu un surâs blând și rosti doar
atât, ca un fel de continuare a compunerii:
vineri, 14 iunie 2013
Fetița care trăia într-o poveste (II)
(Partea I poate fi citită aici)
O
vreme nu a mai vorbit cu nimeni. La școală era tăcută, răspundea doar când era
întrebată, zâmbea atunci când era nevoie și părea că se transformase într-un
copil model. În sinea ei plănuia însă o răzbunare prin cuvinte. De fapt, nu, nu
era o răzbunare pentru că ea învățase de la spiriduși că răzbunarea este un
lucru fără sens. Plănuia mai degrabă o lecție de copilăreală pentru toți cei
care luau în râs felul ei de a privi lumea. Nu se grăbea, pentru că învățase de
la un vraci bătrân că lucrurilor bune și frumoase le trebuie timp ca să poată
fi înțelese de oameni.
joi, 13 iunie 2013
Fetița care trăia într-o poveste (I)
Avem nevoie de povești ca să nu uităm să fim din când în când copii.
„A fost odată ca niciodată...” Nu, începutul acesta nu îi plăcuse niciodată MElisei, pentru simplul
fapt că nu reușise să înțeleagă de ce toate poveștile pe care le auzise când
era mică, la fel ca și cele pe care le citise mai apoi singură, începeau și se
sfârșeau într-un trecut atât de îndepărtat de lumea în care trăia.
miercuri, 12 iunie 2013
Cromatică diurnă pe un şevalet sentimental
Zori de zi... şoapte de gând, împrăştiate-n pulbere de stele se zbat încă
sub pleoape, în stropi de suflet ascunşi în amintiri de mărgăritare. Încă visez
sau... e zbatere lină la marginile lumii, între două tărâmuri ale căror culori
se amestecă într-un pastel bizar. Sub o geană mi s-a ascuns dorul, iar sub
cealaltă uimirea... E încă devreme sau poate prea târziu... Dar mă trezesc
întrebând în şoaptă, de teamă să nu-mi aud ecoul – Ce culoare are sufletul tău azi? Tăcerea îmi macină agonia, în
întrebări retorice, întârziate printre gânduri inocente... Cu mişcări line, îmi
desprind şevaletul sentimental din locul în care-l aruncasem cu furie după
ultima capodoperă. E şubred şi nu ştiu dacă va rezista furtunilor cromatice din
dimineţile care vor veni. Dar nu am încotro, nu-mi permit să investesc într-un
alt şevalet. Şi apoi... n-aş mai fi eu...
marți, 11 iunie 2013
Antidot pentru poluare fonică matinală
Cu câteva zile în urmă, m-am
amuzat când un bun prieten scria pe Facebook că este exasperat de faptul că la
o căutare pe youtube a nu stiu carei melodii, primele optiuni oferite sunt din
repertoriul lui Adrian Minune (despre care nu e cazul să dăm explicaţii suplimentare).
Ei bine, nu ştiu dacă cineva mi-a pus gând rău pentru amuzamentul de atunci,
dar în dimineaţa asta, râsul meu de zilele trecute s-a transformat în haz de
necaz. Nu ştiu dacă este prin aer vreo aură negativă zilele astea sau dacă
Minune are vreo karmă aflată în plină efuziune, dar un lucru e sigur –
dimineaţa mea a fost lamentabil afectata de varianta zbierato-manelizata a unei
melodii care pentru mine are niste conotatii sentimentale care-mi fac sufletul
sa vibreze de fiecare dată când o ascult... Anide liceu... Ei bine, da, clasicul in viata al manenelor s-a încumetat dom’le
să cânte (deşi încă am îndoieli asupra acestui verb pe care îl folosesc totuşi,
convenţional) Ani de liceu... Şi unde
se putea întâmpla o astfel de manifestare artistică plină de talent debordant,
dacă nu în emisiunea cea mai vizionată de pe planeta România – Happy Hour (pentru a vă scuti de chinuri... sau pentru a intra direct în atmosferă, a se viziona de la minutul 4:30) – din care surprind uneori
fragmente dimineaţa, în aşteptarea ştirilor matinale. Recunosc că pentru câteva
clipe am avut sentimentul că mă aflu într-o lume pe dos. Până şi prezenţa
Biancăi Drăguşanu în emisiunea cu pricina mi s-a părut diafană după
interpretarea live (desigur) oferită cu generozitate de artistul poporului. Dar
probabil că asta era şi intenţia producătorilor, cine ştie... Cert este că nu
mi-am revenit din şoc, decât la refren, când l-am auzit pe Minune rostind
magistral ... „şi te crezi legendar Promee-te-heeeu...”. Şi asta pentru că m-a
apucat un râs isteric numai la gândul că sărmanul Prometeu s-ar răsuci în
mitologie dacă şi-ar fi auzit atât de liric silabisit numele.
În fine, prestaţia s-a
încheiat... exact când eram pe punctul de a mă declara depăşită de situaţie.
Îmi fac mea culpa pentru că nu am
schimbat postul, dar am vrut să văd cât îmi rezistă urechile şi până unde poate
merge grotescul unora. Nu ştiu la ce o fi folosit rezistenţa mea la un astfel
de experiment de poluare fonică, dar mă declar mulţumită că am găsit antidotul cu ai cărui decibeli mi-am înviorat, cred, vecinii dis-de-dimineaţă. Vă invit
să-l savuraţi... auditiv, chiar dacă e trecut de amiază şi nu aveţi aceeaşi
motivaţie pe care am avut-o eu de dimineaţă. Consideraţi-o, dacă vreţi, o
terapie preventivă (nu se ştie niciodată pe unde vă poartă telecomanda).
luni, 10 iunie 2013
Un om… de milioane
Mi se întâmplă uneori
să întâlnesc oameni pe care am sentimentul că-i cunosc dintotdeauna, cu toate
că nu-mi amintesc să-i fi văzut vreodata… oameni pasageri prin existenţa mea,
la rândul ei efemeră, dar care lasă urme de toate felurile şi construiesc, fără
să ştie, stări cu care mă întâlnesc apoi în decursul timpului, ce variază de la
optimism debordant la melancolie profundă.
vineri, 7 iunie 2013
Locul din care izvorăşte sănătatea
Recunosc că am avut niscaiva
suspiciuni atunci când am aflat că mă număr printre bloggerii selectaţi să
participe la finala campaniei Cum se face iaurtul Danone. Nu, nu e vorba de
suspiciuni legate de organizare sau de cine ştie ce alte aspecte pragmatice
(care s-au dovedit a fi impecabile, de altfel), ci mai degrabă de un scepticism
subiectiv pe care îl nutresc pentru câteva clipe ori de câte ori mă aflu în
faţa unei noi provocări. Entuziasmul de a călători spre ţinuturi total
necunoscute şi de a cunoaşte oameni noi a înlocuit însă suficient de rapid
acest scepticism pe care nu-mi place să-l recunosc întotdeauna.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)