„Opreşte! Opreşte! Opreşte!” Nici nu mai ştiu dacă am semnalizat sau nu înainte să trag instinctiv de
volan şi să ating frâna, străduindu-mă să nu o fac brusc, pentru că eram totuşi
perfect conştientă că strigătele erau oarecum absurde sau cel puţin bizare,
venind din partea lui, după o după-amiază liniştită petrecută în aerul cald de
aprilie.
redirect
sâmbătă, 27 aprilie 2013
joi, 18 aprilie 2013
Dezlipeşte eticheta!
Ieri am cunoscut-o pe Nona. Stătea ghemuită pe una dintre
băncile proaspăt vopsite din parc. N-aş fi remarcat-o, poate, aşa mică şi
chircită pe scândurile lucioase, mirosind încă a vopsea, dacă o bătrână cochetă
nu s-ar fi răstit la ea: „Mizerabilo, nu
ţi-e ruşine? Dă-ţi picioarele jos de pe bancă! E banca ta personală cumva?”
Nu, nu era banca ei personală, fireşte. Cu toate că, la cât de des se aşezase
pe ea în ultimele două luni, ar fi putut să pretindă că este... Nona nu a
ripostat la glasul piţigăiat al bătrânei. Şi-a coborât uşor tălpile pe pavelele
din faţa băncii şi a şters cu dosul mânecii urmele mici de pe scândura maronie,
dintr-o singură mişcare ce inspira deopotrivă umilinţă şi vinovăţie asumată.
Cred că a schiţat şi un gest care ar fi trebuit să fie urmat de cuvinte prin
care intenţiona să se scuze. Cotoroanţa dispăruse însă pe aleea dinspre foişor,
aşa că vorbele-i rămaseră fetiţei pe buze, fără să-şi mai urmeze cursul.
marți, 16 aprilie 2013
Euforie post-inspiraţională
Încă nu îmi dau seama dacă e
vorba de un soi de vanitate intelectuală pe care mărturisesc că o afişez uneori
(când împrejurările o cer imperativ) sau dacă e pur şi simplu o stare de bine
care m-a cuprins la gândul că cineva a reuşit să citescă printre rânduri şi să
ajungă cu mintea în miezul unor cuvinte care mi s-au prelins prin vârful degetelor
într-o dimineaţă liniştită de aprilie. Ştiu doar că mi-a plăcut teribil
sentimentul nutrit atunci când, după mai multe clicuri am aflat în sfârşit
vestea care mi-a transformat în chip neaşteptat sfâşitul de zi. Poate e totuşi
prea mult spus... Aş fi însă ipocrită să nu recunosc că m-am bucurat. Şi nu
datorită premiului în sine care, fie vorba între noi, nu e de neglijat, ci pentru
simplul motiv că am fost înţeleasă... la fel cum eu, la rându-mi, îmi place să
cred că am înţeles poezia lui Liviu Alexa. Căci despre ea este vorba.
joi, 11 aprilie 2013
O poezie care se vrea citită desculţ - provocare semnată de Liviu Alexa
A citi poezie este astăzi
pentru unii dacă nu un soi de tabu desuet, cel puţin o sminteală neînţeleasă.
Când naiba să mai citeşti poezie între două postări pe Facebook, o raită dată
prin mail şi vreo câteva alte zeci de clicuri la întâmplare prin haosul
virtual? Ei bine, uite că se mai găsesc unii care nu doar că citesc poezie, ci
se încăpăţânează s-o şi scrie ba, mai mult, vor cu tot dinadinsul să o
servească pe tavă unui public care-şi petrece o mare parte din timp pe
internet. Pare ciudat, nu-i aşa? Cu atât mai mult cu cât autorul năzbâtiei este
dispus să plătească pentru a vedea reacţiile cititorilor care se presupune că-i vor fi citit născocelile din scoarţă în scoarţă. Strategie publicitară,
bani irosiţi din simplul motiv că sunt prea mulţi, sminteală de visător
incurabil…? Cine ştie ce-o fi fost în mintea lui Liviu Alexa când a decis să pună
pe eşafodul nemilos al unei critici mediocre gâtul senzual şi vulnerabil al
poeziei sale, încuiate strategic într-un volum care, la prima vedere, te face
să te îndoieşti de ceea ce vei găsi dincolo de coperta roz, garnisită cu un
titlu pe măsură: Cum să ai orgasm în 3,5
paşi. Dar, vorba iluştrilor înaintaşi, să criticăm cartea, iar nu persoana!
Să purcedem, aşadar, la drum…
luni, 8 aprilie 2013
Umor britanic, pragmatism american si candoare franţuzească
Ce
treabă are una cu cealaltă şi ce caută toate trei într-un titlu fără noimă? În
caz că vă trece prin minte o astfel de întrebare, mă simt datoare să precizez
că nu are legătură cu doza cam mare de cofeină pe care tocmai mi-am însuşit-o,
spre delectarea tuturor neuronilor mei. E mai degrabă ceea ce mi-a rămas în
minte după ce am citit de dimineaţă două articole franţuzeşti despre două
invenţii pe care încă nu ştiu cum să le cataloghez – groteşti sau de-a dreptul
scârboase. În tot cazul, se
pare că, înainte de toate, sunt foarte profitabile pentru producătorii lor.
Doza de dimineaţă
Iniţial, această „categorie” ar
fi trebuit să fie, de fapt, un blog separat, un fel de experiment, de o cu
totul altă factură decât ceea ce mai risipesc din când în când pe aici, prin
acest spaţiu virtual, în care, trebuie să recunosc, mă simt confortabil,
spiritual vorbind. De ce un blog separat? Hmmm... În niciun caz dintr-o obsesie
de a inventa în neştire bloguri sau de a mă dedubla prin cine ştie ce tertipuri
virtuale meschine. Intenţia venea dintr-un impuls masochist de a vedea până
unde pot merge stupizenia şi mediocritatea. De altfel, aşa mi-ar fi plăcut să
se cheme – Mediocritate.com. Din păcate însă, domeniul era deja luat (ce
ironie!), aşa încât am decis că n-are sens să pierd timpul cu experimente care
s-ar putea să fie greşit interpretate.
sâmbătă, 6 aprilie 2013
Baletul şi Caragiale

Abonați-vă la:
Postări (Atom)