Seară cu liliac alb

„Opreşte! Opreşte! Opreşte!” Nici nu mai ştiu dacă am semnalizat sau nu înainte să trag instinctiv de volan şi să ating frâna, străduindu-mă să nu o fac brusc, pentru că eram totuşi perfect conştientă că strigătele erau oarecum absurde sau cel puţin bizare, venind din partea lui, după o după-amiază liniştită petrecută în aerul cald de aprilie.

Dezlipeşte eticheta!

Moto: Copiii nu au coduri de bare

Ieri am cunoscut-o pe Nona. Stătea ghemuită pe una dintre băncile proaspăt vopsite din parc. N-aş fi remarcat-o, poate, aşa mică şi chircită pe scândurile lucioase, mirosind încă a vopsea, dacă o bătrână cochetă nu s-ar fi răstit la ea: „Mizerabilo, nu ţi-e ruşine? Dă-ţi picioarele jos de pe bancă! E banca ta personală cumva?” Nu, nu era banca ei personală, fireşte. Cu toate că, la cât de des se aşezase pe ea în ultimele două luni, ar fi putut să pretindă că este... Nona nu a ripostat la glasul piţigăiat al bătrânei. Şi-a coborât uşor tălpile pe pavelele din faţa băncii şi a şters cu dosul mânecii urmele mici de pe scândura maronie, dintr-o singură mişcare ce inspira deopotrivă umilinţă şi vinovăţie asumată. Cred că a schiţat şi un gest care ar fi trebuit să fie urmat de cuvinte prin care intenţiona să se scuze. Cotoroanţa dispăruse însă pe aleea dinspre foişor, aşa că vorbele-i rămaseră fetiţei pe buze, fără să-şi mai urmeze cursul.

Euforie post-inspiraţională

Încă nu îmi dau seama dacă e vorba de un soi de vanitate intelectuală pe care mărturisesc că o afişez uneori (când împrejurările o cer imperativ) sau dacă e pur şi simplu o stare de bine care m-a cuprins la gândul că cineva a reuşit să citescă printre rânduri şi să ajungă cu mintea în miezul unor cuvinte care mi s-au prelins prin vârful degetelor într-o dimineaţă liniştită de aprilie. Ştiu doar că mi-a plăcut teribil sentimentul nutrit atunci când, după mai multe clicuri am aflat în sfârşit vestea care mi-a transformat în chip neaşteptat sfâşitul de zi. Poate e totuşi prea mult spus... Aş fi însă ipocrită să nu recunosc că m-am bucurat. Şi nu datorită premiului în sine care, fie vorba între noi, nu e de neglijat, ci pentru simplul motiv că am fost înţeleasă... la fel cum eu, la rându-mi, îmi place să cred că am înţeles poezia lui Liviu Alexa. Căci despre ea este vorba.

O poezie care se vrea citită desculţ - provocare semnată de Liviu Alexa

A citi poezie este astăzi pentru unii dacă nu un soi de tabu desuet, cel puţin o sminteală neînţeleasă. Când naiba să mai citeşti poezie între două postări pe Facebook, o raită dată prin mail şi vreo câteva alte zeci de clicuri la întâmplare prin haosul virtual? Ei bine, uite că se mai găsesc unii care nu doar că citesc poezie, ci se încăpăţânează s-o şi scrie ba, mai mult, vor cu tot dinadinsul să o servească pe tavă unui public care-şi petrece o mare parte din timp pe internet. Pare ciudat, nu-i aşa? Cu atât mai mult cu cât autorul năzbâtiei este dispus să plătească pentru a vedea reacţiile cititorilor care se presupune că-i vor fi citit născocelile din scoarţă în scoarţă. Strategie publicitară, bani irosiţi din simplul motiv că sunt prea mulţi, sminteală de visător incurabil…? Cine ştie ce-o fi fost în mintea lui Liviu Alexa când a decis să pună pe eşafodul nemilos al unei critici mediocre gâtul senzual şi vulnerabil al poeziei sale, încuiate strategic într-un volum care, la prima vedere, te face să te îndoieşti de ceea ce vei găsi dincolo de coperta roz, garnisită cu un titlu pe măsură: Cum să ai orgasm în 3,5 paşi. Dar, vorba iluştrilor înaintaşi, să criticăm cartea, iar nu persoana! Să purcedem, aşadar, la drum…

Umor britanic, pragmatism american si candoare franţuzească

Ce treabă are una cu cealaltă şi ce caută toate trei într-un titlu fără noimă? În caz că vă trece prin minte o astfel de întrebare, mă simt datoare să precizez că nu are legătură cu doza cam mare de cofeină pe care tocmai mi-am însuşit-o, spre delectarea tuturor neuronilor mei. E mai degrabă ceea ce mi-a rămas în minte după ce am citit de dimineaţă două articole franţuzeşti despre două invenţii pe care încă nu ştiu cum să le cataloghez – groteşti sau de-a dreptul scârboase. În tot cazul, se pare că, înainte de toate, sunt foarte profitabile pentru producătorii lor.

Doza de dimineaţă

Iniţial, această „categorie” ar fi trebuit să fie, de fapt, un blog separat, un fel de experiment, de o cu totul altă factură decât ceea ce mai risipesc din când în când pe aici, prin acest spaţiu virtual, în care, trebuie să recunosc, mă simt confortabil, spiritual vorbind. De ce un blog separat? Hmmm... În niciun caz dintr-o obsesie de a inventa în neştire bloguri sau de a mă dedubla prin cine ştie ce tertipuri virtuale meschine. Intenţia venea dintr-un impuls masochist de a vedea până unde pot merge stupizenia şi mediocritatea. De altfel, aşa mi-ar fi plăcut să se cheme – Mediocritate.com. Din păcate însă, domeniul era deja luat (ce ironie!), aşa încât am decis că n-are sens să pierd timpul cu experimente care s-ar putea să fie greşit interpretate.

Baletul şi Caragiale

Balet şi Caragiale... Sună ciudat, ştiu, tocmai de aceea m-a atras provocarea de a merge la un spectacol a cărui miză mi se părea cel puţin intrigantă – D’ale carnavalului, un specatacol de balet în regia lui Ioan Tugearu. Şi apoi, un bilet primit cadou nu e de refuzat, nu? Recunosc, nu m-a înnebunit niciodată baletul. Când eram mică mi se păreau aşa de caraghioşi bărbaţii în colanţi şi femeile cu fustiţe din alea ce păreau croite anume ca să stea înţepenite, la fel ca picioarele lor care mi se păreau ireal de drepte. Desigur, îi vedeam doar la televizor… Viziune de copil care n-a avut decât foarte târziu contactul pe viu cu scena unui teatru. Aşa se face că, spre ruşinea mea, n-am fost niciodată la un specatcol de balet. De fapt, ar trebui să rectific – nu fusesem, pentru că acum se poate spune că am fost.