3 ani

E mult? E puțin? Nu știu... Nu-mi plac, în tot cazul, statisticile. Mi-a trecut prin minte acum câteva zile că s-a scurs totuși destul de mult timp de când  dau drumul cuvintelor să zburde nestingherite aici, în spațiul acesta pe care l-am numit cândva simplu și fără prea multe complicații estetice inutile: FASCINAȚIE. Am rătăcit o vreme printre rânduri scrise în diferite momente ale existenței mele din acești ani și, brusc, m-au năpădit trăiri pre care le credeam transformate deja în fum de amintire, ascunse în cutiuțe frumos aranjate pe rafturile sufletului, așteptând alte vremuri pentru a fi deschise.

De ce… un blog?

E o întrebare la care am încercat să-mi răspund, involuntar, din clipa în care mi-a trecut prin minte ideea că aș putea să scriu / să creez/ să fac (nici nu știu care e verbul cel mai potrivit) un blog. Nu prea am reușit sau cel puțin nu am găsit un răspuns clar, care să aibă o logică în cursul firesc al realităților pe care le trăiesc eu. Un blog… nici măcar nu mai e la modă (nu că mi-ar fi păsat prea mult de acest aspect). E plin internetul de blogspot și de wordpress și de alte asemenea terminații puse în coada unor denumiri năstrușnice sau a numelor unor indivizi care simt nevoia să-și transforme elucubrațiile în cuvinte înșirate frumos în casete colorate care alcătuiesc un univers nelimitat. Revin, așadar, la întrebare și acum, cu câteva minute înainte de a-mi lansa în neantul virtual gândurile transformate în cuvinte scrise iluzoriu pe o hârtie inexistentă.

Nu voi fi ipocrită, pentru că nu-mi stă în fire. Recunosc că am inventariat de-a lungul timpului (da, ideea blogului mă bântuie de ceva vreme) mai multe motive pentru care aș putea scrie un blog. Enumăr la întâmplare câteva (care nu sunt neapărat și cele mai importante). Să scriu un blog pentru că... e un mod accesibil de a-mi exterioriza trăiri într-o notă oarecum estetizantă, pe care altfel aș rătăci-o printre tonalități ridicate sau lacrimi înghițite în secunde pe care n-aș vrea să le pierd; pentru că... e o bună modalitate de a comunica cu mine însămi, de a-mi încropi amintiri (fie ele și virtuale) pentru vremuri în care nu vor mai fi rămas decât amintirile; pentru că... nu am curajul să mă apuc să scriu literatură, deși mi-am dorit toată viața să fac asta; pentru că... nu am timp să țin un jurnal (mai mult sau mai puțin intim), deși mi-am propus de nenumărate ori să îl țin; pentru că... Există, probabil, zeci de alte motive care, aglomerate în subconștient, m-au făcut ca, în cele din urmă, să-mi petrec câteva ore bune în fața laptopului pentru a găsi o formă care să se armonizeze, fie și parțial, cu un conținut care urmează să umple acest spațiu încă gol.

De câteva ori am încercat să-mi imaginez posibili cititori ai blogului meu și reacțiile lor mai mult sau mai puțin spontane. Nu e un act de vanitate, ci mai degrabă un soi de pragmatism (in)voluntar care mă însoțește de cele mai multe ori în toate acțiunile mele, oricât de iluzorii ar fi ele. Să vedem... cine ar putea plonja în Fascinație... Prietenii (cei puțini pe care îi am), cu care voi împărți, probabil, o parte dintre subiecte, în lungi dialoguri de dragul artei de a conversa; copiii mei, atunci când vor mai crește și vor fi (poate) curioși să-și cunoască și altfel mama; tatăl meu, căruia îi vor da lacrimile uneori și care-mi va reproșa că nu scriu o carte; soțul meu (în cazul în care îi voi spune să citească ceva anume...) care-mi va face același reproș; sora mea, care va zâmbi cu subînțeles atunci când va citi anumite rânduri. Cine altcineva? Poate... cunoscuți care cred că mă cunosc îndeajuns ca să-mi judece gândurile; elevi care sunt curioși să știe ce altceva mai face profa de română atunci când nu predă funcții sintactice și nu corectează teste; poate... oameni care mă disprețuiesc (vor fi existând și din aceștia...) și simt nevoia să-și alimenteze ura... Cine știe. În tot cazul, pe lângă toți aceștia, vor ajunge cu siguranță pe aici și necunoscuți. Reacțiile lor nu le pot anticipa. Și nici nu mi-aș dori. Unde ar mai fi farmecul imprevizibilului? Voi vedea, de mâine.

Arunc o privire în colțul ecranului, în timp ce-mi alint simțurile cu un strop de cafea rămas pe fundul unei cești de pe noptieră și-mi dau seama că e demult deja mâine. Și încă nu (mi-)am găsit motivația perfectă (sau măcar plauzibilă) de a mă juca (măcar am găsit verbul potrivit) cu gândurile transformate în cuvinte. Îmi amintesc că mi-am dorit cu ardoare atunci când eram copil (și încă mai visez uneori la asta) să existe o mașinărie care să transforme gândurile și sentimentele în cuvinte, fără să fie nevoie să scriem sau să vorbim – un fel de aparat conectat simultan, prin usb sau wireless, la suflet și la creier, care să absoarbă tot ceea ce ființa poate să trăiască în interiorul ei și să transforme în cuvinte. Poate că, într-un fel, acesta este motivul real – o dorință refulată de a nu rata nimic din ceea ce îmi este dat să simt/ să gândesc/ să trăiesc. Poate...