redirect

sâmbătă, 30 martie 2013

Ea şi Eu

S-a făcut linişte… Doar câteva note de pian descoperite la-ntâmplare îmi alintă gândurile împrăştiate printre minutele care se scurg în grabă, ca să-mi facă parcă în ciudă. Încerc în zadar să le-adun în fraze coerente care să-nvingă oboseala adunată într-un trup care se încăpăţânează să facă slalom printre provocări nocturne animate de nostalgii care-mi revin iar şi iar, ca într-un joc diafan, cu reguli nescrise şi neştiute de nimeni… E deja miezul nopţii şi dau timpul înapoi, chiar dacă în noaptea asta va trebui să-l dau, de fapt, înainte. Închid pleoapele sufletului şi las secundele să se prelingă în zbor inocent în amintire…

E mică… atât de mică şi de fragilă… Genele-i negre par desenate ireal pe chipul uşor încruntat. Îmi întind instinctiv mâna şi-i mângâi cu arătătorul năsucul sfios. Tresare uşor, ca prin vis, apoi îşi reia somnul lin. Doar pentru un timp… Simt cum mi se întipăreşte în minte imaginea ei suavă, în cămăşuţa albă, cu fundă mică pe-o parte… Nu mă satur să o privesc şi să mă minunez de miracolul acesta, singurul care dă sens vieţii mele. Mi-o imaginez alergând, în rochiţă multicoloră, cu cârlionţii în vânt, ieşind zburdalnic de sub pălăriuţa albă… Îi aud râsul cristalin şi mă pierd în ochii mari, negri… Apoi mi-o închipui tăvălindu-se prin nisip, suflând puf de păpădie şi sărutând flori prin parc… O văd furişându-se sub brad ca să şterpelească bomboane şi rostogolindu-se prin zăpadă ca un ghemotoc roşu… Mi-o imaginez recitând poezii şi dansând graţios, apoi… cu ghiozdan şi codiţe… apoi, imaginea tremură, ca atunci când se tulbură oglinda unui lac fermecat… Şi… mă învăluie un fel de căldură stranie… Mă pierd din nou în ochii mari şi simt că mă pierd în mine însămi… O văd plângând… de tristeţe, de fericire, de emoţie, de… de o mie de alte motive… şi simt lacrimile ei pe obrazul meu. Uneori, aş vrea să mi-o imaginez puternică şi nepăsătoare. Alteori aş vrea să fie încăpăţânată şi mai sigură pe ea. Dar cum? Cum să transformi un suflet atât de delicat în ceea ce nu este şi nu va fi vreodată? E ca şi cum i-aş pretinde soarelui să nu mai răsară din mare sau lunii să nu mai plutească printre crengile desfrunzite ale copacilor din faţa ferestrei mele.

Păşesc în vârful picioarelor în camera de alături… Doarme ghemuită şi puţin încruntată, exact ca atunci… Îi aud respiraţia… O privesc în liniştea nopţii şi nu-mi vine să cred cât de norocoasă sunt… Îmi vine din senin să plâng… Pur şi simplu… Şi-mi vine să stau aşa, cu capul sprijinit de tocul uşii o veşnicie… doar ca să mă topesc uşor în somnul ei lin de copil ce se preface sub ochii mei în om mare. E ca atunci, demult… Suntem doar eu şi ea, ca-n ziua aceea lungă de primăvară, în care dintr-un suflet s-a desprins o rază prefăcută ea însăşi în  suflet…

Oftez şi închid încet uşa… Şi odată cu ea simt cum se învălmăşesc haotic secundele, în mii de imagini care-mi invadează memoria, iar şi iar... ca-ntr-o poveste fără sfârşit. 

11 ani de iubire pură… când s-au scurs oare…? 

La mulţi ani, Maria-Elisa!


vineri, 29 martie 2013

Urme pe zăpadă

A trecut ceva vreme de când... La fel cum s-au scurs zile multe de când... Dar ce mai contează, faptul este oricum consumat şi nu am de gând să construiesc lamentaţii inutile pe tema căutării timpului pierdut sau a zăpezii buclucaşe care ne-a dereglat bioritmul în ultima săptămână. Aş putea să o fac, la o adică... dar aş fi ipocrită, pentru că eu n-am simţit nimic, nici măcar un pic de furie, în niciuna dintre dimineţile astea de un alb bizar. Aşa că mai bine nu... Şi totuşi e straniu, pentru că în mintea mea se fac involuntar nişte legături...

Am ieşit din casă cu două zile în urmă. După prognoza meteo şi după lacrimile virtuale de crocodil care au inundat Facebook-ul, din dorul nemărginit de primăvară al unora, metamorfozate în umor sarcastic sau de doi bani de alţii, mai spirituali, mă aşteptam să fie prăpăd. În fine, asta nu are prea mare importanţă. Trebuia să duc nişte cărţi la Centrul Cultural Francez (care, de fapt, a devenit, între timp, Institutul Francez), motiv suficient ca să ignor temperatura de afară. Săptămâna trecută am trecut pragul clădirii albe, după un răgaz de aproape 3 ani. M-a trecut un fior straniu când bibliotecara m-a întrebat dacă am mai avut vreodată permis acolo. Fireşte că am avut... Mi-am petrecut anii de liceu pe acolo şi multe dintre zilele mele de studenţie. Apoi... apoi vizitele au fost din ce în ce mai rare. Şi totuşi... m-a cuprins un fel de nostalgie incertă când, după câteva simple verificări, mi s-a spus că permisul îmi expirase din 2010. 3 ani... cât timp!!! N-am avut însă răgaz de nostalgii în după-amiaza aceea. Eram cu Elisa şi nu mi-aş fi iertat-o dacă i-aş fi spulberat entuziasmul de a pătrunde tainele unei limbi care îi este încă necunoscută. Aşa că am dat uitării orice încercare de declanşare a memoriei involuntare.

De data asta însă ştiam că nu mai am scăpare. Am lăsat la intrare cărţile restituite şi m-am strecurat cu paşi minusculi, dar fermi, în interiorul bibliotecii. M-am lăsat purtată de instinct care ştie el ce ştie... M-am trezit în faţa rafturilor cu beletristică, cu volume lucioase, ordonate frumos, pe litere şi pe genuri. M-am oprit brusc în mijlocul cărţilor, ca şi cum un parfum îndepărtat mă ţintuia locului. Da... parfumul acela de cărţi citite şi răscitite, albul ameţitor al pereţilor, apoi câteva titluri care-mi mângâiau amintirile dragi... M-a cuprins un dor de nu ştiu ce, un dor de cărţi, de oameni, de vise frumoase, de orice. Apoi, am atins în trecăt, cu vârful degetelor, cotoarele cărţilor, ca într-un ritual sacru de purificare tactilă a fiinţei. Am respirat adânc, cu zgomot, ca să-mi umplu sulfetul cu parfumul acela de cărţi. Mai târziu am aflat că un creator de la YSL a inventat cu ceva timp în urmă un astfel de parfum cu aromă de cărţi şi m-a amuzat gândul că pentru unii el ar putea ţine loc de lectură. Mi-am oprit degetele pe un cotor alb, imaculat, cu titlu simplu – Des pas sur la neige. Am scos cartea cu grijă din raft şi am luat-o cu mine fără să o deschid măcar, cu toate că nu aveam habar ce se ascunde între filele albe. N-am mai zăbovit, pentru că riscam o criză de nostalgie acută cu efecte secundare de durată şi săptămâna asta chiar nu-mi permit un astfel de lux. Poate săptămâna viitoare...

Acasă n-am rezistat însă la fel de bine tentaţiei. Am deschis cartea şi... ironie! Am dat peste o antologie de poezie canadiană. Nici nu mai ştiu când am citit ultima oară poezii, iar de poezii în franceză nici nu mai vorbesc... Preţ de o oră mi-au trecut prin faţa ochilor câteva zeci de nume cu sonorităţi inedite, nume pe care nu le mai citisem niciodată pe nicăieri – biografii pasagere pe care poate că alţii le-au studiat în profunzime, versuri sonore sau mai puţin sonore, în orice caz, reprezentative pentru literatura canadiană, aşa cum se înţelege din prezentările poeţilor reuniţi în această culegere de versuri. La un moment dat a trebuit să mă opresc. Am reluat lectura în seara asta, cu câteva ore în urmă, căutând în zadar ceva care să-mi rămână în minte, un fel de moto care să închidă în el ceva din esenţa parfumului care mi-a anesteziat sufletul acolo, printre rafturile albe cu margini roşii. Nimic. M-am încăpăţânat să fac însă paşi mai mari sau mai mici pe filele albe, acoperite răzleţ cu vorbe al căror sens nu mă cucereşte încă. (Să fi devenit eu oare insensibilă la poezie?). Dar, spre final... am găsit câteva versuri scrise de François Charon, un autor despre care n-am reţinut decât că era marxist şi naţionalist... dar, cui îi pasă...

Notre corps est un souvenir qui n’a plus de
Fenêtre. Ce n’est pas la peine de courir,
L’espace se soulève tout seul pour nous
Toucher un peu, l’espace emmène le souvenir
A la vitesse de l’avion qui nous effraie.
[…]
La vie ne peut plus attendre, la vie est
Tout à fait la vie.

Voilà! Titlul mi s-a părut însă atât de sumbru, încât nici nu-l mai transcriu… Am păşit repede printre rânduri, sărind graţios dintr-o pagină în alta, hotărâtă să nu pricinuiesc vreo supărare autorilor peste care am sărit doar aşa…pentru că nu-mi place cum sună primul vers din poezia lor. Adevărul este că n-am fost niciodată o cititoare pasionată de poezie. Poeziile sunt frumoase doar dacă te fac să vibrezi. Şi atât.

…cette fille avait toujours
des idées dans la voix
balancées parmi ses robes
[…]
Parfois aussi elle couchait son calme
Sur quatre draps de promesses espagnoles
[…]

(Tania Langlais)

Inchid cartea cu un fel de bucurie inexplicabilă şi abia acum înţeleg legătura… Urmele pe zăpadă sunt ireale, pentru că paşii mei s-au rătăcit demult în primăvară.

luni, 11 martie 2013

Un an cât o clipă


Mă împresoară o linişte pe care aş numi-o bizară, dacă nu aş şti că în mai puţin de jumătate de oră se va risipi printre zorii zilei care prind contur pe geamurile încă adormite. Minunile încă dorm şi-ncerc în zadar să m-agăţ de secunde, pe care le topesc lent în cafeaua fierbinte. Aşadar... s-a scurs un an...

Păstrez încă în suflet intactă clipa miracol în care i-am auzit galsul pentru prima oară şi privirea limpede care mi-a umplut fiinţa de o fericire supremă atunci când şi-a lipit căpşorul mic de pieptul meu, într-o încercare instinctivă de a nu se desprinde de mine, după cele nouă luni în care am fost un singur trup.  Se întâmplă la fel şi acum, de fiecare dată când se agaţă cu mânuţele jucăuşe de gâtul meu şi-şi lipeşte obrazul în dreptul inimii, ascultând fascinat... Uneori adoarme aşa şi mi-e atât de drag să-i simt răsuflarea caldă şi gingaşă pe gâtul meu aplecat instinctiv pentru a-i oferi protecţie... Alteori îi privesc minute în şir somnul liniştit, aşa cum am făcut-o atunci, în prima zi, când orele în care am aşteptat să-l revăd mi s-au părut îngrozitor de lungi. Apoi îmi dau seama brusc că timpul s-a comprimat inexplicabil, compensând într-un fel ciudat acele ore lungi, chinuitoare, de aşteptare. Nu ştiu când a trecut un an... Primul zâmbet, prima silabă, primul dinţişor, primul „mama”, primul pas, primul Crăciun... O întreagă colecţie de prime întâmplări, transformate brusc în amintiri frumoase, din clipa în care s-au petrecut – amintiri care şterg invariabil toate nopţile nedormite, toate grijile, toţi neuronii pierduţi în lungile zile aparent monotone a căror singură mărturie rămân câteva fire albe şi două riduri pe care mă fac că nu le văd, dar care întregesc portretul pe care uneori îl zăresc în treacăt în oglinda din baie. E uimitor mecanismul acesta al memoriei de părinte... Elisa mă întreabă adesea cum era ea la vârsta lui Tudor, dacă şi ea făcea cutare sau cutare lucru şi, de multe ori, mă simt stânjenită pentru că-mi amintesc doar lucruri frumoase, iar ea ar vrea să-i spun totul. Acum îmi dau seama că, de fapt, acesta este modul firesc de a face faţă provocării de a fi părinte, că pe măsură ce experienţele sunt trăite în formele lor plenare, memoria selectează involuntar din ele doar acele lucruri frumoase, pe care, peste ani, ni le amintim stând într-un fotoliu şi răsfoind albume cu fotografii vechi. Restul... nu mai contează.

Nu ştiu când a trecut un an şi poate că nici nu e nevoie să ştiu. Parcă a fost o clipă... una neîncăpătoare, în care s-au înghesuit un milion de alte clipe, în care viaţa a căpătat un sens nou. Nu ştiu dacă în urmă cu mulţi ani, am simţit la fel... Poate că atunci lumea avea alte culori sau poate că nu eram îndeajuns de înţeleaptă ca să-i percep toate nuanţele. Sau poate că e nevoie să retrăieşti o experienţă ca să ţi-o asumi în totalitate şi să poţi pretinde că îi cunoşti sensul. Cine ştie... Eu ştiu doar că de la o vreme încoace simt un alt rost în fiecare secundă pe care o trăiesc şi că anii vor fi de-acum înainte clipe nepreţuite în care-mi voi măsura bucuriile, tristeţile, emoţiile, nostalgiile... pentru că două minuni îmi colorează în fiecare zi existenţa în nuanţe infinite ce-mi definesc fericirea.

... mai e puţin şi se trezeşte... suficient cât să-i mai simt o clipă parfumul de bebeluş adormit şi să-i şoptesc la ureche: „La mulţi ani, minune mică!”


vineri, 1 martie 2013

Azi am timp!


O lumină moale şi-un aer ghiduş de primăvară mi-au invadat de dimineaţă casa, într-un fel de spectacol sublim, la a cărui repetiţie asist de câteva zile încoace. Pulbere măruntă de raze se cerne prin perdeaua subţire, cu o voluptate inocentă pe care o las să-mi deschidă pleoapele ameţite de haosul ultimelor nopţi şi să-mi umple încet fiinţa de dorinţe noi, primăvăratice. O las să mi se cuibărească leneşă în sufletul încă amorţit de o convalescenţă hibernală de care mi-am propus să scap cât mai curând. Câteva rămăşite de vise mi se încâlcesc printre gene, într-o sforţare zadarnică de a prelungi beatitudinea clipelor mele matinale, de linişte supremă. Alarma telefonului spulberă cu totul vraja, nu înainte să-mi amintesc însă că azi e prima zi de primăvară şi să-mi propun un lucru simplu – să am timp să mă bucur de ea.

Să am timp a devenit în ultima vreme un ideal fără nume. Alerg nebuneşte în fiecare zi după aceeaşi himeră dintr-o clepsidră invizibilă pe care cineva o întoarce necontenit, ca să îmi facă în ciudă. Nu mă plâng decât atunci când alergarea devine halucinantă şi simt că nu mai pot controla nimic din ce se întâmplă în jurul meu. De fapt, poate că asta este ideea... să nu mai controlez nimic. Ei, da! Şi atunci cine mai.... şi cine mai.... şi cine... Mă apucă râsul la gândul că am devenit indispensabilă puţinilor oameni din viaţa mea. E doar un gând care-mi trece fugar prin minte ca să-mi hrănească vanitatea maternă pe care refuz să mi-o recunosc. Nimic nu este, în realitate, indispensabil. Dar asta e o altă poveste, ce-mi aminteşte de faptul că săptămâna asta am am fost, mai mult ca oricând, un fel de superwoman, adică, în traducere liberă, o casnică ce refuză cu încăpăţânare să se lase copleşită de tot ceea ce presupune un astfel de statut asumat de o fiinţă care detestă lipsa activităţii spirituale. Mi-am propus să nu mai detest nimic. Asta îmi aminteşte că mi s-a spus de curând că sunt o fiinţă epicureică (cu toate că termenul în sine, îmi sună prea pretenţios). Las totuşi filosofia pentru discuţiile filosofice şi revin la o atitudine dacă nu mai pragmatică, cel puţin mai ancorată în cotidian. Vreau ,aşadar, puţin timp... atât cât să pot să mă bucur de primăvara asta pe care am aşteptat-o atât de mult... nici eu nu ştiu de ce. Timp pentru ce, în fond? Cum adică pentru ce? Pentru... un gol de cuvinte mi se strecoară imperceptibil printre gândurile învălmăşite şi-mi amintesc brusc, fără vreo legătură aparentă cu tot ce se întâmplă în dimineaţa asta, întrebarea Elisei de ieri – Mami, dacă nu mai există nimic după ce mori, atunci unde se duce sufletul?. Apoi, ca o ironie frumoasă, cineva îmi urează o primăvară plină de flori în suflet... Poate că acesta este răspunsul. Timp... pentru suflet. Cine ştie...

De dincolo se aud chicoteli amestecate cu ţipete jucăuşe. Timpul de meditaţie a expirat. Mai arunc totuşi o privire spre fereastra inundată de lumină şi încerc să prind cu privirea cât mai multe raze. E primăvară! Îmi spun asta ca o încununare necesară a unor gânduri împrăştiate pe taste şi mă pregătesc instinctiv să alerg şi azi după Timp. Sau... mai bine nu! Azi am hotărât să am timp! Iar dacă nu am, atunci o să-l caut printre vasele adunate-n chiuvetă, printre jucăriile împrăştiate prin toată casa  şi printre nervii irosiţi zilnic de dragul lucrurilor inutile, iar când o să-l găsesc o să-l risipesc cu o bucurie aproape infantilă printre razele care devin din ce în ce mai sigure pe ele; nu înainte să-i şoptesc însă sufletului meu plin de flori şi de dor împlinit de primăvară – Azi am timp!