Boema eternei reîntoarceri

Există, cred, în sufletul fiecărei fiinţe care mai păstrează încă o fărâmă de inocenţă a unui paradis orginiar spre care omul se pare că aspiră necontenit de la începuturile lumii încoace,  un loc căruia simţi că îi aparţii într-un mod aproape imposibil de explicat în cuvinte – un loc magic, ascuns printre celelalte tărâmuri, în a căror contemplaţie ne pierdem din când în când în nostalgii efemere. Uneori e chiar locul în care am ales să ne trăim frumos existenţa cotidiană, cu blânda ei monotonie, din care se naşte liniştea îndelung căutată. Alteori e locul în care am copilărit, unde bucuria reîntoarcerii permanente către origini e diluată tandru în clipe de melancolie pe care trecerea inevitabilă a timpului le picură peste bucuriile de altădată. Se întâmplă însă câteodată ca locul acesta, căruia simţi că îi aparţii cu toată fiinţa, într-un fel în care ţie însuţi îţi este greu să înţelegi, să fie departe, atât de departe încât căutarea lui să dureze o viaţă. Ştii că este acolo, undeva, în univers, şi asta îţi dă mereu puterea de a visa. Uneori te descurajezi şi îţi spui că este doar o iluzie a sufletului tău care tânjeşte după frumuseţe pură, dar te încăpăţânezi să speri că vei ajunge cumva acolo, departe, în virtutea unicei axiome care îţi guvernează existenţa efemeră, aceea că totul, absolut totul are un sens în viaţa aceasta. Iar într-o bună zi, mânat de gândul că ai faţă de tine însuţi datoria de a ajunge în locul acela magic, fie şi pentru câteva clipe, porneşti la drum. Îţi înghesui toate visele într-o cutie imaginară, pe care-o ascunzi printre hainele aruncate în grabă în valiză. Şi pleci, împotriva tuturor, în călătoria vieţii tale, către un tărâm al făgăduinţei după care sufletul tău a tânjit mereu. Pleci, fără să ştii dacă te vei întoarce, fără să ştii dacă vei ajunge măcar la o destinaţie. Pleci, pur şi simplu, pentru că simţi că acolo îţi este chemarea...

De ce era nevoie de un An european al cetăţenilor în 2013?

Este o întrebare pe care eu mi-am pus-o în momentul în care am citit despre Anul european al cetăţenilor pe site-ul Biroului de Informare al Parlamentului European în România (BIPE), căutând informaţii despre o competiţie adresată liceenilor, despre care voi vorbi într-un material viitor şi care se desfăşoară în acest an sub acelaşi semn al Anului european al cetăţenilor. Mi s-a părut inedită această abordare a ideii de Europa, printr-un an întreg de activităţi dedicate cetăţenilor tocmai pentru a-i face să conştientizeze ceea ce înseamnă a fi cetăţean european, însă în momentul acela lucrurile mi se păreau foarte vagi. Ştiam că existaseră anterior alţi ani, dedicaţi voluntariatului, dialogului intercultural, egalităţii de şanse şi altor aspecte ce ţin în mod direct de societatea în care trăim. Un an al cetăţenilor mi se părea însă a fi oarecum o utopie. Cetăţenii europeni sunt atât de diferiţi de la o ţară la alta, au atât de mutle mentalităţi şi atât de multe viziuni asupra vieţii încât mă întreb dacă un singur an dedicat acestui statut complex pe care îl presupune cetăţenia europeană este suficient. Informaţiile pe care le-am aflat de câteva luni încoace, m-au făcut să realizez importanţa unei astfel de iniţiative într-o lume în care unitatea în diversitate îşi pune amprenta asupra existenţei cotidiene a fiecăruia dintre noi.

Vis lunatic

Am visat cândva, demult, într-o noapte dintr-o altă viaţă, că eram din nou copii şi că ne întâlniserăm undeva, la marginile lumii. La început nu ne vedeam... pluteam în neştire, învăluiţi în culori ireale, aşteptând să se facă lumină. Ne oglindeam privirile în linia orizontului, aşteptând în zadar să se întâmple miracole ascunse în constelaţii inexistente. Apoi, deodată, într-o clipă de nedumerire candidă, am dat simultan din umeri şi am oftat de dorul răsăritului care se încăpăţâna să nu se mai ivească în depărtări aurorale. Am tresărit şi ne-am întors capetele, tu spre dreapta, eu spre stânga şi am rămas aşa o vreme, siluete firave, în lumina Lunii, încercând să desluşim misterele timpului ireversibil. 

Europa din suflet – de la vis la realitate

Există, în destinul individual al fiecărui om, dincolo de propriile aspiraţii, dincolo de orice nostalgie personală şi mai presus de doza de pragmatism necesar supravieţuirii într-o lume de ritmul căreia ne simţim adesea depăşiţi, momente în care sentimentul universalităţii îşi face simţită prezenţa în cele mai neaşteptate moduri, corelându-se, de cele mai multe ori, cu un patriotism ancestral care îşi pune inevitabil amprenta asupra oricărei aspiraţii de integrare în armonia universală.

Gânduri pentru mai târziu...

M-am gândit mult zilele acestea la un lucru pe care noi, oamenii, îl practicăm adesea involuntar, fără să ne gândim vreo clipă la consecinţe – amânarea. Nu ştiu dacă am făcut-o pentru că am citit într-o dimineaţă, la cafea, acest articol, pentru că eu însămi mă lupt parcă din ce în ce mai mult cu timpul care pare să-mi fie mereu potrivnic sau pentru că am ajuns într-un punct al vieţii mele în care simt că am amânat prea multe lucruri esenţiale...

Punctualitatea la români

În vremea copilăriei, când lucrurile din jur îmi păreau adesea mult mai simple decât le văd uneori astăzi, când mă pierd adesea în explicaţii inutile, de om mare care încearcă să recupereze frânturi de inocenţă primordială, eram fascinată de lucruri pe care oamenii mari le considerau banale. Unele dintre ele erau peste puterea mea de înţelegere şi aşa au şi rămas până acum. Bunăoară punctualitatea sau, mai exact, lipsa ei intenţionată…

Călătorie către mine însămi

Uneori visăm... Alteori ne trezim brusc la realitate, dar continuăm să călătorim mereu în căutarea lucrurilor pe care le-am rătăcit prin vise şi am fi vrut să le luăm cu noi în lumea în care ne mişcăm aievea. Ne copleşeşte adesea preaplinul cotidian şi încercăm din răsputeri să nu pierdem pe drum dorinţa de a visa din nou. Din când în când uităm cu totul cine suntem şi ne rătăcim prin viaţă, asemenea stropilor de ploaie risipiţi haotic pe frunze ce se sting în margini de toamnă. Ne oprim însă uneori, aşa, fără un motiv anume, şi ne trezim că ne cuprinde un dor nespus de ceva fără nume. Şi atunci, pornim cu paşi timizi, de teamă să nu rătăcim cumva drumul, într-o călătorie pe care am aşteptat-o de fapt toată viaţa...

Şotron pe curcubeu

M-am trezit dimineaţă cu un dor nespus de curcubeu... de ploaie caldă de vară împrăştiind simfonii lichide peste aleile pustii ale parcului în care-mi pierd urmele în fiecare zi, încercând să desenez în minte rătăciri închipuite în paşi de vals. Şi asta pentru că am avut un vis bizar, în care se făcea că eram din nou copil şi alergam în neştire pe un curcubeu imens ce unea emisferele Pământului într-o unică încercare de refacere a echilibrului primordial... Eterna reîntoarcere la inocenţă...

Fericirea din spatele actelor ratate

Nu m-am gândit niciodată dacă sunt sau nu fericită. Nu am timp să mă gândesc la asta, iar atunci când sunt fericită… sunt, pur şi simplu. Îmi recunosc însă cu o oarecare inocenţă slăbiciunea de a simţi fericirea mea radiind în sufletul oamenilor pe care-i iubesc. Îmi place să cred că nu caut fericirea, că, printr-o nu ştiu care miraculoasă întâmplare, mă caută ea pe mine, în clipele cele mai neaşteptate pe care îmi este dat uneori să le trăiesc. 

Răsfăţul feminităţii în varianta Carpisa

Uneori facem descoperiri încântătoare fără să ne propunem asta, în momente în care ne aşteptăm mai puţin la cine ştie ce revelaţii mărunte... O carte ascunsă printre alte zeci, pe raftul unei librării, o îngheţată cu o aromă delicioasă luată în grabă în arşiţa verii, o poşetă portocalie aşezată graţios în vitrina unui magazin... lucruri mici, dar care ne umplu vieţile de bucurii mărunte ce alungă norii monotoni iviţi pe cerul cotidian...