Există, cred, în sufletul
fiecărei fiinţe care mai păstrează încă o fărâmă de inocenţă a unui paradis
orginiar spre care omul se pare că aspiră necontenit de la începuturile lumii
încoace, un loc căruia simţi că îi
aparţii într-un mod aproape imposibil de explicat în cuvinte – un loc magic,
ascuns printre celelalte tărâmuri, în a căror contemplaţie ne pierdem din când
în când în nostalgii efemere. Uneori e chiar locul în care am ales să ne trăim
frumos existenţa cotidiană, cu blânda ei monotonie, din care se naşte liniştea
îndelung căutată. Alteori e locul în care am copilărit, unde bucuria
reîntoarcerii permanente către origini e diluată tandru în clipe de melancolie
pe care trecerea inevitabilă a timpului le picură peste bucuriile de altădată.
Se întâmplă însă câteodată ca locul acesta, căruia simţi că îi aparţii cu toată
fiinţa, într-un fel în care ţie însuţi îţi este greu să înţelegi, să fie
departe, atât de departe încât căutarea lui să dureze o viaţă. Ştii că este
acolo, undeva, în univers, şi asta îţi dă mereu puterea de a visa. Uneori te
descurajezi şi îţi spui că este doar o iluzie a sufletului tău care tânjeşte
după frumuseţe pură, dar te încăpăţânezi să speri că vei ajunge cumva acolo,
departe, în virtutea unicei axiome care îţi guvernează existenţa efemeră, aceea
că totul, absolut totul are un sens în viaţa aceasta. Iar într-o bună zi, mânat
de gândul că ai faţă de tine însuţi datoria de a ajunge în locul acela magic,
fie şi pentru câteva clipe, porneşti la drum. Îţi înghesui toate visele într-o cutie
imaginară, pe care-o ascunzi printre hainele aruncate în grabă în valiză. Şi
pleci, împotriva tuturor, în călătoria vieţii tale, către un tărâm al
făgăduinţei după care sufletul tău a tânjit mereu. Pleci, fără să ştii dacă te
vei întoarce, fără să ştii dacă vei ajunge măcar la o destinaţie. Pleci, pur şi
simplu, pentru că simţi că acolo îţi este chemarea...
redirect
duminică, 28 iulie 2013
sâmbătă, 27 iulie 2013
De ce era nevoie de un An european al cetăţenilor în 2013?
Este o întrebare pe care eu
mi-am pus-o în momentul în care am citit despre Anul european al cetăţenilor pe site-ul Biroului de Informare al Parlamentului European în România (BIPE), căutând informaţii despre o competiţie adresată
liceenilor, despre care voi vorbi într-un material viitor şi care se desfăşoară
în acest an sub acelaşi semn al Anului
european al cetăţenilor. Mi s-a părut inedită această abordare a ideii de
Europa, printr-un an întreg de activităţi dedicate cetăţenilor tocmai pentru
a-i face să conştientizeze ceea ce înseamnă a fi cetăţean european, însă în
momentul acela lucrurile mi se păreau foarte vagi. Ştiam că existaseră anterior
alţi ani, dedicaţi voluntariatului, dialogului intercultural, egalităţii de
şanse şi altor aspecte ce ţin în mod direct de societatea în care trăim. Un an
al cetăţenilor mi se părea însă a fi oarecum o utopie. Cetăţenii europeni sunt
atât de diferiţi de la o ţară la alta, au atât de mutle mentalităţi şi atât de
multe viziuni asupra vieţii încât mă întreb dacă un singur an dedicat acestui
statut complex pe care îl presupune cetăţenia europeană este suficient. Informaţiile
pe care le-am aflat de câteva luni încoace, m-au făcut să realizez importanţa
unei astfel de iniţiative într-o lume în care unitatea în diversitate îşi pune
amprenta asupra existenţei cotidiene a fiecăruia dintre noi.
miercuri, 24 iulie 2013
Vis lunatic
Am visat cândva, demult, într-o
noapte dintr-o altă viaţă, că eram din nou copii şi că ne întâlniserăm undeva, la
marginile lumii. La început nu ne vedeam... pluteam în neştire, învăluiţi în
culori ireale, aşteptând să se facă lumină. Ne oglindeam privirile în linia
orizontului, aşteptând în zadar să se întâmple miracole ascunse în constelaţii
inexistente. Apoi, deodată, într-o clipă de nedumerire candidă, am dat simultan
din umeri şi am oftat de dorul răsăritului care se încăpăţâna să nu se mai
ivească în depărtări aurorale. Am tresărit şi ne-am întors capetele, tu spre
dreapta, eu spre stânga şi am rămas aşa o vreme, siluete firave, în lumina
Lunii, încercând să desluşim misterele timpului ireversibil.
duminică, 21 iulie 2013
Europa din suflet – de la vis la realitate
Există, în destinul individual
al fiecărui om, dincolo de propriile aspiraţii, dincolo de orice nostalgie
personală şi mai presus de doza de pragmatism necesar supravieţuirii într-o
lume de ritmul căreia ne simţim adesea depăşiţi, momente în care sentimentul
universalităţii îşi face simţită prezenţa în cele mai neaşteptate moduri,
corelându-se, de cele mai multe ori, cu un patriotism ancestral care îşi pune inevitabil
amprenta asupra oricărei aspiraţii de integrare în armonia universală.
vineri, 19 iulie 2013
Gânduri pentru mai târziu...
M-am gândit mult zilele acestea
la un lucru pe care noi, oamenii, îl practicăm adesea involuntar, fără să ne
gândim vreo clipă la consecinţe – amânarea. Nu ştiu dacă am făcut-o pentru că
am citit într-o dimineaţă, la cafea, acest articol, pentru că eu însămi mă lupt parcă din ce în ce mai mult cu timpul
care pare să-mi fie mereu potrivnic sau pentru că am ajuns într-un punct al
vieţii mele în care simt că am amânat prea multe lucruri esenţiale...
Punctualitatea la români
În
vremea copilăriei, când lucrurile din jur îmi păreau adesea mult mai simple
decât le văd uneori astăzi, când mă pierd adesea în explicaţii inutile, de om
mare care încearcă să recupereze frânturi de inocenţă primordială, eram fascinată de lucruri pe care
oamenii mari le considerau banale. Unele dintre ele erau peste puterea mea de
înţelegere şi aşa au şi rămas până acum. Bunăoară punctualitatea sau, mai
exact, lipsa ei intenţionată…
joi, 18 iulie 2013
Călătorie către mine însămi
Uneori visăm... Alteori ne trezim brusc la realitate, dar continuăm să
călătorim mereu în căutarea lucrurilor pe care le-am rătăcit prin vise şi am fi
vrut să le luăm cu noi în lumea în care ne mişcăm aievea. Ne copleşeşte adesea
preaplinul cotidian şi încercăm din răsputeri să nu pierdem pe drum dorinţa de
a visa din nou. Din când în când uităm cu totul cine suntem şi ne rătăcim prin
viaţă, asemenea stropilor de ploaie risipiţi haotic pe frunze ce se sting în
margini de toamnă. Ne oprim însă uneori, aşa, fără un motiv anume, şi ne trezim
că ne cuprinde un dor nespus de ceva fără nume. Şi atunci, pornim cu paşi
timizi, de teamă să nu rătăcim cumva drumul, într-o călătorie pe care am
aşteptat-o de fapt toată viaţa...
miercuri, 17 iulie 2013
Şotron pe curcubeu
M-am trezit dimineaţă cu un dor
nespus de curcubeu... de ploaie caldă de vară împrăştiind simfonii lichide
peste aleile pustii ale parcului în care-mi pierd urmele în fiecare zi,
încercând să desenez în minte rătăciri închipuite în paşi de vals. Şi asta
pentru că am avut un vis bizar, în care se făcea că eram din nou copil şi
alergam în neştire pe un curcubeu imens ce unea emisferele Pământului într-o
unică încercare de refacere a echilibrului primordial... Eterna reîntoarcere la
inocenţă...
Etichete:
Regăsiri,
Semificţiuni
Locația:
Copou, Iași, Romania
vineri, 12 iulie 2013
Fericirea din spatele actelor ratate
Nu
m-am gândit niciodată dacă sunt sau nu fericită. Nu am timp să mă gândesc la
asta, iar atunci când sunt fericită… sunt, pur şi simplu. Îmi recunosc însă cu
o oarecare inocenţă slăbiciunea de a simţi fericirea mea radiind în sufletul
oamenilor pe care-i iubesc. Îmi place să cred că nu caut fericirea, că,
printr-o nu ştiu care miraculoasă întâmplare, mă caută ea pe mine, în clipele
cele mai neaşteptate pe care îmi este dat uneori să le trăiesc.
joi, 11 iulie 2013
Răsfăţul feminităţii în varianta Carpisa
Uneori facem descoperiri încântătoare fără să ne propunem asta, în momente
în care ne aşteptăm mai puţin la cine ştie ce revelaţii mărunte... O carte
ascunsă printre alte zeci, pe raftul unei librării, o îngheţată cu o aromă
delicioasă luată în grabă în arşiţa verii, o poşetă portocalie aşezată graţios
în vitrina unui magazin... lucruri mici, dar care ne umplu vieţile de bucurii
mărunte ce alungă norii monotoni iviţi pe cerul cotidian...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)