Mi s-a spus de nenumărate ori în ultima vreme să zâmbesc mai mult... de
către oameni diferiți, în contexte diferite, dar având în mod cert un numitor
comun. Așa cum am zâmbit însă în ultimele zile nu am făcut-o, cred, niciodată
înainte. Am zâmbit mult, am zâmbit cu sens sau fără, spontan sau într-un soi de
premeditare care însă nu mi-a aparținut decât în clipa în care am conștientizat
câtă nevoie am de zâmbete... Am zâmbit de cele mai multe ori în mod conștient,
însă fără nimic artificial, ca într-un fel de exercițiu reluat sistematic dintr-o
nevoie interioară încă neidentificată, până când ajunge să devină involuntar.
redirect
vineri, 29 ianuarie 2016
miercuri, 27 ianuarie 2016
De ce să participi la Social Media Summit București
În mijloc de februarie se întâmplă din nou, la București, un eveniment care
pe mine m-a cucerit anul trecut prin tot ce s-a întâmplat acolo, de la
organizare impecabilă, la oameni inteligenți și frumoși, la lucruri noi pe care
le-am aflat despre un domeniu despre care știam oricum prea puține – Social Media
Summit, eveniment ajuns la a cincea ediție, organizat de revista Biz, care se
adresează specialiștilor în comunicare din compnii și agenții de PR, oamenilor
de marketing și vânzări, dar și bloggerilor.
luni, 18 ianuarie 2016
My Blue Monday
Zilele sunt mereu așa cum sunt sau mai degrabă cum le faci să fie...
obișnuite, speciale, senine, reci, efervescente, monotone, lungi, scurte...
zile atât de diferite înghesuite în aceleași ore fixe, mărginite de nopți
adesea fără sfârșit. Nu am crezut
niciodată în statistici sau, mai degrabă, am crezut întotdeauna în excepțiile
care scapă statisticilor. Și poate tocmai de aceea viața mea se complică uneori
peste măsură până să apuc să îmi dau seama că, de fapt, totul poate fi extrem
de simplu.
duminică, 10 ianuarie 2016
Am încetat să mai număr
”La fiecare vârstă trebuie să te întrebi, ca Dostoievski, dacă ești pe cale
să-ți termini viața sau abia s-o-ncepi.” (Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un
necunoscut)
Îmi iau în fiecare an, de ziua mea, un fel de răgaz existențial de câteva
clipe efemere în care în recapitulez în minte esențialul de până acum. Desigur,
fără aspirația sau pretenția de a tinde în vreun fel spre profunzimea lui
Liiceanu sau de a mă raporta la Dostoievski. Ar suna mult prea prețios și
livresc. Fac asta involuntar, ca pe un soi de ritual ce face parte din însăși
semnificația zilei. De cele mai multe ori m-a copleșit nostalgia și, în ultimii
ani, un fel de teamă inexplicabilă de ceva... Aș fi prea melodramatică să leg
asta de sentimentul inevitabil al îmbătrânirii, ce face parte, în fond, din
firescul existenței fiecăruia dintre noi, însă aș fi, pe de altă parte, naivă
și ușor ipocrită să afirm că nu știu ce este acel ”ceva”. Las însă lucrurile
așezate în ordinea lor, pe care experiențele acumulate în atâția ani și
recapitulate haotic sau meticulos din timp în timp au orânduit-o pentru mine.
sâmbătă, 9 ianuarie 2016
Pentru că...
Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi... iar uneori sunt chiar mai
mult de atât. Și e nevoie de atât de puțin ca să știi... în dimineți cu fulgi
agățați de crengi, în raze despletite printre nori, în așteptări amestecate cu
pulbere de stele cernută din praf de vise, în miez de noapte transformat în alb
colorat în nuanțe de curcubeu, în sunete ivite neașteptat pe timpan... în
orice. Omul are nevoie de atât de puțin pentru a fi fericit! Doar că puținul
acesta e atât de fragil, încât cei mai mulți îi ratează ireversibil perindarea
prin univers. Dar uneori știi. Știi... pur și simplu... din zâmbetul în care se
topesc necuvinte, din fiorul cald al degetelor îmbrățișate involuntar și
nesfârșit, din lacrima-ți topită târziu în ochii limpezi în care te privești
așa cum ești, așa cum ai știut întotdeauna că ești. Știi... pur și simplu...
Știi și simți că nu mai este nevoie de nimic altceva decât de acest etern început din care
nu vrei să pleci, de teamă că s-ar putea să te pierzi din nou... pe tine. Și
rămâi așa, suspendat în început fără sfârșit, chiar dacă între timp trăiești, ca
toți ceilalți, în cotidian. Nu vrei să distrugi simplitatea clipei ascunse în suflet... umbră de
vis pe care te străduiești să îl păstrezi intact, de teamă că nu va mai exista
vreodată altul la fel... cu toate că știi că, într-un fel sau altul, nu se va
sfârși niciodată. Știi și asta. Și tocmai pentru că știi fără ți se spună, îți
simți sufletul eliberat de orice ar fi putut să te facă să te îndoiești.
sâmbătă, 2 ianuarie 2016
Un 2016 sub semnul călătoriei și al descoperirilor
Am primit zilele trecute un mail care mi-a rămas în mod straniu în minte,
cu toate că, la prima vedere nu este decât un mesaj cu urări de sărbători primit
din partea echipei unui hotel în care am stat vara trecută, mesaj ce face
probabil parte din strategia publicitară și pe care în mod sigur l-au primit
toți cei care, ca și mine, au fost oaspeții hotelului într-un moment sau altul.
Chiar și așa, mesajul pe care mi l-au trimis cei din echipa Hotelului Petit Louvre din Nisa, a reușit să scormonească în mine amintiri recente pe care
le-am îngropat cumva în suflet în mod deliberat mult prea devreme. L-am primit în
limba franceză și în limba engleză, dar prima variantă este cea care mi-a rămas
întipărită în memorie…
vineri, 1 ianuarie 2016
Lucruri simple
Pleoape somnoroase deschise brusc de mânuțe zglobii în clinchet de râs
ghiduș. Sub ele se mistuie încă un vis a cărui amintire încerc involuntar, însă
în zadar, să o păstrez. Încă un minut de reverie matinală. Căldura păturii
pufoase ce îmi gâdilă gleznele și un sentiment de deja-vu plăcut.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)