A trecut ceva
vreme de când nu am mai găsit răgazul să înşir gânduri în fraze alintate pe
hârtie virtuală. „N-am găsit” e un fel de a spune... nici măcar nu ştiu dacă am
căutat. Pragmatic vorbind, am fost prea ocupată cu despachetatul cutiilor care
parcă nu se mai termină. Încă mai găsesc în fiecare zi câte ceva de pus în
ordine, câte un obiect rătăcit căruia mă chinui să-i găsesc locul şi care îmi
aminteşte că abia m-am mutat în altă casă, pentru că altfel aş avea impresia că
stau aici de o viaţă. De fapt, motivul e cu totul altul, prea puţin pragmatic
de altfel. Mi-a trebuit ceva timp să-mi obişnuiesc sufletul cu schimbarea asta
atât de aşteptată – un fel de regăsire a
unui paradis pierdut demult, într-o altă toamnă, când timpul se scurgea într-un
alt ritm, despre a cărui autenticitate nu-mi imaginam atunci că mă voi putea
îndoi vreodată...
Iată-mă, aşadar,
după aproape 20 de ani, redescoperind Copoul. Oricât de patetic ar suna, pentru
mine e un fel de tărâm magic, al întâmplărilor din adolescenţă şi al
experienţelor care mi-au dat aripi şi pe care le port cu mine peste tot pe unde
mi se rătăcesc paşii. Redescoperirea a început totuşi cu un mic paradox. După
ce am aşteptat toată vara să mă plimb prin parc fără să fie nevoie de o oră ca
să ajung acolo, acum, când în sfârşit aşteptarea a ajuns la final, mi-au
trebuit aproape două săptămâni ca să trec strada şi să îmi las paşii să se
piardă pe aleile mărginite de arbori încă verzi. Iar când, într-un final, s-a
întâmplat, am realizat că trăiesc de fapt o experienţă nouă, un fel de deja-vu
distorsionat, amestec bizar de nostalgie şi de revoltă faţă de trecerea
implacabilă a timpului, tulburat de conştientizarea bruscă a faptului că lumea
este într-o permanentă schimbare. Succesiunea rapidă a primelor zile petrecute
aici mi-a amintit că timpul este relativ şi că însăşi propria percepţie a
scurgerii lui suferă transformări inevitabile. Revelaţia a început încă din
prima zi de şcoală a Elisei. Am trăit la unison emoţia unui nou început, care
pentru mine a însemnat deopotrivă o retrăire intensă a primilor mei paşi în
şcoala în care mi-am petrecut adolescenţa. E drept că eu aveam pe atunci câţiva
ani în plus, dar judecând după rapiditatea cu care se maturizează azi copiii, diferenţa
este aproape insesizabilă. Şi-a îmbrăcat triumfătoare uniforma şi a fost toată
numai un zâmbet până aproape de şcoală. Apoi, deodată, pe terenul de sport, în
mijlocul mulţimii aceleia gălăgioase i-am simţit în privirea jucăuşă şi în tremurul
vocii bătăile inimii. I-am urmărit cu privirea paşii timizi printre ţâncii de
clasa a cincea, până când buclele i s-au pierdut în marea sobră de uniforme
negre, înviorată de petele multicolore ale nelipsitelor buchete de flori din
prima zi de şcoală. Apoi, ca prin minune, o linişte nouă mi s-a aşternut peste
sufletul încercat de emoţii matinale. Am simţit mai mult ca până acum că Elisa
îmi seamănă mult şi că asta mă va ajuta, poate, să-i înţeleg temerile şi
bucuriile, chiar dacă acum mă aflu de cealaltă parte a baricadei şi timpul
curge pentru mine altfel decât pentru ea.
La câteva zile distanţă,
într-una din dimineţile cu soare încă văratec, am reuşit să mă strecor în parc.
Am lăsat baltă dorinţa de a pune cât mai repede totul în ordine pentru că mi-am
amintit că toamna este adesea imprevizibilă şi că am toate şansele să-i ratez
splendoarea dacă nu îmi fac curaj să trec strada mai repede. M-am plimbat mult
în dimineaţa aceea şi-n cele ce i-au urmat, ca şi cum aş fi vrut să recuperez
timpul pierdut. M-au năpădit amintirile într-o nostalgie haotică, de care încă n-am
reuşit să mă vindec, întreruptă din când în când de chiotele de veselie ale lui
Tudor, care e de-a dreptul fascinat de dimineţile petrecute în parc, printre
frunzele mişcătoare, sau de replici hilare ale celor din jur, care mă readuc în
permanenţă în prezent – un prezent al contrastelor, ce-mi aminteşte din nou de
timp şi de trecerea lui necruţătoare. Într-o dimineaţă am auzit involuntar
conversaţia grăbită a câtorva adolescenţi care se îndreptau spre foişor,
plictisiţi deja de ore încă din prima săpămână de şcoală – Auzi fată, să-mi spună el mie să vin cu sacou şi cu ghiozdan! (el
fiind, cum am dedus ulterior, directorul şcolii...) Da’
ce, noi suntem boboci să ne frece atâta la cap? Am preferat să ignor restul conversaţiei, care
probabil că a continuat în acelaşi registru... Nu m-am putut abţine totuşi
să-mi spun în sine că parcă pe vremea mea
adolescenţii aveau dileme existenţiale mai profunde decât uniforma şi
ghiozdanul... Mi-am redirecţionat paşii către o parte mai puţin populată a
parcului, însă... Fatalitate! cum ar spune venerabilul dramaturg... pe una
dintre bănci doi inşi cam de aceeaşi vârstă, nu foarte înaintată, dar trecută
demult de pragul adolescenţei în orice caz, discutau despre... doctoratul lui Ponta.
Da, se pare că subiectul nu şi-a epuizat încă resursele generatoare de
conversaţii mai mult sau mai puţin inteligente. Prin urmare, n-am scăpat nici
aici de plagiat. N-am putut totuşi să nu remarc faptul că discuţia, de altfel
inutilă şi tardivă, se purta la un alt nivel decât cea a precupeţelor din
Alexandru. Vorba aia, suntem într-un cartier de universitari... Îmi venea să râd
singură. Comentatori din ăştia intelectuali, atotştiutori, erau cu siguranţă şi
pe vremea mea. Noroc că Tudor mi-a
distras atenţia aruncând tacticos din căruţ jucăriile, cu o mulţumire de sine
copleşitoare.
Câteva zile mai
târziu, am ajuns, inevitabil, prin zona Universităţii. Întâmplarea face că a
trebuit să rezolv câteva treburi ultrapragmatice cu implicaţii birocratice
chiar în ziua deschiderii anului universitar. Am luat aşadar pulsul studenţimii
la cald, cum s-ar spune. Forfotă de nedescris, condimentată de tocuri zgâriind
asfaltul şi de ţinute sfidând trotuarul, asortate cu un limbaj pe măsură, urlat
la propriu în iphone-uri de ultimă generaţie. Replici indescifrabile, rostite
într-un haos în care comunicarea nu pare să fie miza reală. Gărduţul din faţa
corpului A e plin de studenţi care încă nu şi-au intrat în ritm după party-urile
de început de an universitar, care se vor ţine lanţ încă vreo săptămână, două. Printre
ei - mulţi boboci, unii extaziaţi de noul statut care îi va scuti de stresul
inutil al uniformei şi ghiozdanului, alţii contrariaţi de amănunte pe care în
cel mai scurt timp le vor ignora, probabil – Păi ce, ăsta e orar, frate! Mâine am de la 8, după aia pauză până la 2,
apoi curs, tre’
să vin iar de acasă. Păi mai bine nu mai vin deloc, nu? Mi-a venit din nou să râd singură şi
mi-am amintit de orarul meu din anul I, când lunea aveam cursuri şi seminarii
de la 8 dimineaţa la 8 seara, cu pauză din două în două ore. Ce chestie, uite că
pe vremea aceea mie nu-mi trecuse
prin cap că aş fi putut să nu mai vin deloc. Am învăţat mult mai târziu asta,
dar n-am aprofundat fenomenul decât atunci când cursurile erau de-a dreptul
plictisitoare... Poate că e doar efectul vârstei, dar am din ce în ce mai mult
sentimentul că lumea se mişcă după alte reguli, schimonosite prea des de oameni
care nu mai ştiu să preţuiască nimic din ceea ce cândva era frumos.
Într-una din
serile trecute mi-am dat seama că în cele trei săptămâni de când m-am mutat în
Copou m-am gândit de mai multe ori la trecut într-un mod în care nu obişnuiam
să o fac până acum. Chiar dacă n-am rostit-o cu voce tare, expresia „pe vremea
mea...” a devenit un fel de laitmotiv al plimbărilor mele zilnice. Poate părea
comic... dar nu e... am înţeles asta seara trecută când mă întorceam acasă, pe
străduţa pe care în urmă cu aproape 20 de ani mergeam dimineaţa spre şcoală. Am zărit
printre blocuri geamul de la bucătărie al apartamentului în care am locuit în anii
de liceu. De fapt, de trei săptămâni încoace, îl privesc de fiecare dată când trec pe acolo şi-mi spun că
voi trece într-o zi să bat la uşa doamnei Nina, la care am stat în gazdă timp
de patru ani. Amân însă mereu momentul. Nu ştiu nici eu de ce. Fereastra aceea
nu e niciodată luminată. Mă înfioară întunericul tăios care răzbate până în
strada pe care trec eu şi, mai mult decât întunericul, după un calcul simplu în care cifrele devin deodată importante, mă înfioară gândul că
s-ar putea să nu-mi mai deschidă nimeni... după 20 de ani...