Când umbra redevine fiinţă

Un om în mijlocul chitarelor sale rostind şi cântând cuvinte calde, cuvinte senine, cuvinte-fior, cuvinte-ncântare… într-un chip atât de firesc, încât pare că ele, cuvintele, izvorăsc necontenit dintr-un suflet în care infinitul devine boabă de stea, desprinsă cândva dintr-o lume primordială, în care cuvânt şi cântec erau o singură fiinţă – acesta este Nicu Alifantis, cel pe care l-am cunoscut eu astă seară, de acolo, din spatele sălii cufundate în întuneric blând pe care cântecul l-a rupt în fâşii de lumină… o altfel de lumină… Acelaşi care, cu o mirare duioasă, în care am simţit bucuria nostalgică a unui om frumos ce radiază în juru-i frumuseţe m-a întrebat atunci când i-am întins volumul meu îngălbenit de vreme ca să-mi dea un autograf: „De unde ai tu cartea asta...?” „Din vremea studenţiei mele...” i-am răspuns fără să gândesc prea mult. Mi-a zâmbit... pentru restul, n-a mai fost nevoie de cuvinte...

Contraste

Ziua de azi, devenită deja ieri de vreo câteva minute, a stat sub semnul contrastelor. Oboseala inevitabilă care m-a copleşit la finalul ei mă împiedică să-mi dau seama dacă este ceva pozitiv sau ceva care ar trebui să mă pună pe gânduri. Cert este că le-am întâlnit la fiecare pas, de-a lungul orelor care s-au scurs mult mai repede decât îmi imaginasem eu. Am început în forţă, chiar de la primele ore ale zilei cu o situaţie tipic românească, dar care, nu ştiu exact din care cauză anume, mi-a crescut doza de bună dispoziţie matinală.

Aproape linişte

Cât de imprevizibile pot fi uneori clipele ce ni se scurg prin porii sufletului ostenit de atâta goană zilnică după... nici eu nu ştiu după ce. Şi când mă gândesc că săptămâna începuse totuşi destul de promiţător, cu aburi de cafea încâlciţi prin gene vioaie aşteptându-şi cuminţi rimelul rezistent la apă (nu şi la apă sărată, din nefericire...), cu zâmbet fugar uitat pe jumătate în oglinda din baie şi cu câteva chicoteli ghiduşe ce dau viaţă încăperilor sumbre în care mi se înghesuie nopţile prea scurte din ultima vreme. Începuse bine...

Cum am devenit Blogger European în 2013

Tot ce ni se întâmplă în viaţă are un sens... am afirmat-o de atât de multe ori, încât cu siguranţă că aş putea fi acuzată că mă amăgesc cu clişee frumoase, în încăpăţânarea mea de a vedea mereu dincolo de aparenţe, dincolo de sensurile imediate, care ne pun adesea la încercare neuronii. Desigur, depinde şi la ce anume ne raportăm experienţele pe care le trăim, cu sau fără voia noastră. Există, cu siguranţă, lucruri al căror sens nu ni se dezvăluie poate niciodată sau chiar dacă aceasta se întâmplă totuşi, explicaţiile tardive devin inutile. Nu-mi trece prin minte decât experienţa pragmatică a zilei de ieri şi anume faptul că în dormitorul Elisei s-a spart ţeava de apă caldă, lucru care a generat o întreagă nebunie – tavan, mobilă, covoare şi o mulţime de jucării care au făcut fără voia lor un duş cu apă fiebinte, o tabletă murată ce se află momentan la uscat, dar din care nu ştiu dacă se va mai recupera ceva, sperietura zdravănă a lui Tudor, panica de moment şi alte câteva efecte negative pe care le trec cu vederea. Sensul? Habar nu am... Poate doar faptul că din această cauză extremă s-a impus o mobilizare de forţe pentru a duce covoarele la spălătorie, lucru care în alte circumstanţe nu s-ar fi întâmplat. Şi uite aşa am dat curs fără să vreau unei „tradiţii” tipic româneşti – aceea de a sta fără covoare pe jos cu o săptămână înainte de sărbători. Ba chiar am luat-o înaintea tuturor gospodinelor care o practică, având în vedere că suntem abia la începutul lui decembrie... Dar nu despre ţevi sparte şi nici despre covoare duse la curăţătorie îmi propusesem să scriu, ci despre ceea ce mi-a transformat săptămâna trecută într-una dintre cele mai frumoase din ultima vreme. Cum am devenit "blogger european"...

Visând la Europa în România secolului al XXI-lea

Cu mai bine de două luni în urmă am început să visez... să visez lucid, cu ochii larg deschişi şi cu speranţa că reveriile mele pot schimba ceva în bine. Îmi propusesem atunci să scriu o serie de articole, animată fiind de impulsul pe care l-a generat în mintea şi în sufletul meu o competiţie care pentru mine însemna mai mult decât miza în sine, aceea de a deveni „blogger european”. În fond, aceasta era doar o partea a reveriilor mele, cu rădăcini mult mai adânci, în primele mele contacte cu lumea de dincolo de graniţele care ne despart încă ţara asta minunată în care trăim de o lume la care, chiar dacă de multe ori nu o recunoaştem, aspirăm cu toţii – lumea civilizată, de care am fost ţinuţi departe atâtea decenii în care negura comunistă ne-a înceţoşat privirile. 

Fărâme de sens...

Sens… Tot ce ni se întâmplă, fiecare clipă, fiecare zâmbet, fiecare lacrimă, fiecare dezamăgire şi fiecare clipă de fericire supremă, fiecare pas făcut înainte sau înapoi, fiecare lumină pe care o aprindem şi fiecare uşă pe care o închidem în noi înşine sau în afară şi, mai presus de toate, fiecare fărâmă din fiinţa noastră trebuie să aibă un sens, pe care-l absoarbe şi îl propagă simultan din şi în ceea ce ne înconjoară, ca într-un vertij nesfârşit în care adesea ne pierdem. 

La picnic sau la flashmob, suntem cetățeni europeni

Scriam cu ceva timp în urmă despre o inițiativă lăudabilă a unui grup de 24 de elevi de la Liceul Teoretic de Informatică ”Grigore Moisil” din Iași, care au conceput și implementat în această vară un amplu proiect de campanie, sub titlul EUROLIIS – Drepturile noastre în Uniunea Europeană, proiect înscris în compentiția Euroscola, organizată și în acest an de către Parlamentul European și având ca obiective esențiale popularizarea drepturilor cetățenilor europeni în rândul tinerilor, precum și informarea acestora cu privire la importanța participării la vot pentru alegerea reprezentanților țării în Parlamentul European. Eram convinsă atunci și cred în continuare cu tărie că acțiunile acestor tineri entuziaști vor contribui la schimbarea unor mentalități. Și nu spun asta doar pentru că îi cunosc personal și pentru că lucrăm împreună la acest proiect, ci, mai presus de orice, pentru că i-am văzut pe ei înșiși acumulând și disecând informații, i-am ascultat aducând argumente personale în dezbaterea unor probleme care îi privesc pe ei în mod direct în calitate de cetățeni europeni, i-am văzut transformându-se puțin câte puțin în direcția pe care ei doresc să o imprime și altor tineri de vârsta lor, aceea a cetățeniei europene asumate onest, din toate punctele de vedere.

Două dintre acțiunile întreprinse până acum în cadrul campaniei pe care au gândit-o liceenii de la ”Grigore Moisil”, sau de la LIIS, cum mândri le place să se prezinte atunci când sunt întrebați de la ce școală vin, m-au făcut să conștientizez eu însămi că adesea este nevoie doar de puțină bunăvoință, de dorința de a cunoaște și mai ales de dorința de a te adapta și de a evolua într-o direcție pozitivă pentru a înțelege sensul unor concepte care altfel s-ar putea să rămână abstracte și inutile pentru cei mai mulți dintre adolescenți și nu numai.

Zbucium de toamnă

Mergea încet, cu pași aproape invizibili, pe aleea din fața casei, pe care pășise de atâtea ori cu hotărâre în ultima vreme. Își simțea sufletul ostenit de atâtea trăiri care-i invadaseră existența așa, deodată, ca și cum acolo, în ceruri, cineva rupsese nori de sentimente si dăduse drumul unei ploi de nostalgie care cădea necontenit peste universul ei, doar al ei... Se simțea mică de tot, într-o lume prea mare pentru bucuriile ei mărunte de ființă visătoare, care nu-și dorise vreodată mai mult decât... să fie fericită. Pășea astfel, plutind pe asfaltul încă umed, din care se ridicau leneș aburi mirosind a frunze veștede, prelungind involuntar agonia pașilor pierduți printre rafale de vânt ce le acopereu și ultima zvâcnire de freamăt. S-a oprit o clipă în fața porții și a oftat. În fond... de ce? De ce tot acest zbucium interior, pentru ca alții să înțeleagă ceea ce ei înseși i-a trebuit atâta vreme ca să priceapă? A închis ochii pentru o clipă, într-o sforțare zadarnică de a-și învinge temerile care o copleșeau de ceva timp. I-a fost însă de ajuns... pentru că uneori e de ajuns să închidem ochii și să visăm...

EUROSCOLA – o pledoarie constructivă pentru integrarea europeană

A fi cetățean european presupune, dincolo de însușirea teoretică a unui set de valori, de drepturi și de responsabilități, capacitatea de a interioriza aceste lucruri și de a le transpune apoi în atitudini și în fapte concrete, materializări ale unui spirit civic care se construiește în timp. De aceea, promovarea valorilor europene și a principiilor după care funcționează mecanismul complex al Uniunii Europene în rândul tinerilor ar trebui să constituie o prioritate a instituțiilor europene. Și tocmai pentru că s-a înțeles acest lucru, instituțiile abilitate ale Uniunii alocă în fiecare an fonduri speciale pentru programe europene dedicate tinerilor, propunând și finanțând proiecte de anvergură în toate statele membre, prin care tinerii cetățeni europeni să poată cunoaște în profunzime mecanismele care stau la baza funcționării acestei structuri complexe care este Uniunea Europeană.

Așteptând cu emoție toamna

M-am trezit ieri cu o emoție nouă în suflet... nouă și totuși veche, venită de departe, din vremuri al căror ecou duios îmi învăluie uneori ființa copleșită de sunetul strident al prezentului. Am simțit miros de frunze veștede intrându-mi tiptil prin fereastra întredeschisă... și o rază timidă de soare încercând cu disperare să-mi curme primii fiori ai anotimpului care începe să-și țeasă pânza cu care-mi va acoperi în taină sufletul peste o vreme.... Mi s-a părut chiar că adierea dimineții are în ea un aer venit de departe, de peste mări și țări – un fel de vestitor tăcut al lungii agonii a frunzelor care și-au muiat deja trupurile firave în aur și purpură. Mi s-a părut că aud păsări plutind în depărtări albastre, purtând pe aripile lor doruri fără nume și speranțe târzii într-o lume mai bună... Apoi, ca prin vis, mi-am amintit că e sfârșit de august și că în curând vara va fi o amintire... o amintire tandră împletită din reverii parfumate, curgând încet într-o imensă clepsidră aurie, ai cărei pereți de sticlă au dispărut ca prin minune sub mângâierea caldă a ploilor de stele.

A șaptea artă – prioritate spirituală pentru o Europă creativă

                                     „Filmul este ca viața, ca dragostea. Iar viața, plină de mistere, e cel mai mare                                   miracol. Cine poate să explice de ce trăim, pentru ce iubim?” (Andrei Tarkovski)

Artă modernă prin excelență, cinematografia este unul dintre cele mai complexe domenii ale culturii contemporane, reunind, de cele mai multe ori, într-un mod atât de natural, abstractul și concretul, feericul și mundanul, arta pură și inepuizabila ei sursa cotidiană. Este, în același timp, una dintre cele mai costisitoare arte, în ciuda afirmației lui Jean Cocteau, care era convins că un film devine operă de artă doar atunci când materialele cu ajutorul cărora este făcut sunt la fel de ieftine precum un pix și o bucată de hârtie. În epoca în care trăim, un film, oricât de simplu, de sensibil și de artistic ar fi mesajul pe care îl transmite, înseamnă, dincolo de aspectul ideatic, o întreagă mobilizare de forțe ce nu poate fi susținută decât cu un buget pe măsură. Așadar, ne place sau nu să admintem, cinematografia a devenit într-o mare măsură o artă de lux, mai ales pentru cei care o creează și care au nevoie în permanență de sprijn financiar pentru a-și duce la bun sfârșit proiectele menite să ducă filmul pe noi culmi ale creativității.

România se află în topul țărilor cu cele mai mici prețuri la convorbiri pe mobil

Faptul că românilor le place să stea la taclale nu este un secret. Nu știu dacă asta e din cauză că românul s-a născut poet sau din alte cauze proverbiale, dar cert este că ne place să vorbim... să despicăm firul în patru, să analizăm tot ce mișcă în univers. Iar de când telefonia mobilă a devenit din ce în ce mai accesibilă, atât în ceea ce privește tarifele convorbirilor, cât și în ceea ce privește prețurile telefoanelor mobile, parcă ne place să vorbim și mai mult. Am încercat cu câteva luni în urmă să îmi imaginez viața fără telefon mobil. Nu am reușit, cu toate că vreo câteva zile am fost forțată de împrejurări să o experimentez. Mi-am promis atunci că voi medita la subiect și încă este valabilă promisiunea.

Un comunicat de presă al Comisiei Europene pe care l-am citit zilele trecute mi-a reactivat această dorință de a-mi imagina cum ar arăta azi viața noastră fără telefon mobil. Până să îmi adun însă resursele de nostalgie împrăștiate în ultima vreme prin cele mai surprinzătoare locuri ale cotidianului, m-am lăsat cuprinsă de euforia gândului că în sfârșit văd și eu România pe o poziție fruntașă într-un top pozitiv – acela al prețurilor mici la convorbirile telefonice pe mobil, practicate în țările europene. România este, se pare, pe locul al doilea, după Lituania, în ceea ce privește prețul foarte mic al convorbirilor pe mobil. 

Topul tarifelor la convorbirile pe mobil în UE (sursa - aici)

Constatarea vine în urma unei analize întreprinse de Comisia Europeană în ceea ce privește tarifele practicate în cele 28 de piețe de telecomunicații naționale din Europa, iar discrepanțele existente în acest sens sunt de-a dreptul colosale. Astfel, între Lituania (țara cu cele mai mici tarife la convorbirile pe mobil) și Olanda (țara cu cele mai mari tarife la convorbirile pe mobil) există o diferență de 774%, diferență ce pare să nu aibă nicio explicație logică, oricâți factori economici și sociali specifici țărilor respective ar fi invocați. Niciun alt bun de consum nu prezintă variații atât de mari de preț de la o țară europeană la alta, ceea ce a tras un semnal de alarmă, punându-se problema creării unei piețe unice, care ar fi, se pare, în avantajul consumatorilor. Lucrurile nu sunt totuși chiar atât de simple precum par. Să admitem că se creează o piață unică și un tarif unic. Va reuși oare Comisia Europeană să impună cel mai mic tarif pentru toate țările UE sau se va face apel la o medie echitabilă, ce va fi aplicată în toate țările? Ultima variantă ne-ar dezavantaja cu siguranță, dacă asta ar presupune ca în țările cu tarife mici acestea să crească pentru a ajunge la o medie general valabilă. Și uite așa, când mă bucuram și eu că suntem în sfârșit și noi în primele locuri la ceva pozitiv, deja încep să am semne de îndoială...

În septembrie 2013, Comisia Europeană va prezenta un pachet legislativ menit să consolideze piața unică a telecomunicațiilor în țările europene. Nu știm exact cum va afecta acest lucru piața din România, dar un lucru este sigur – oricare ar fi tarifele, nimic nu ne va opri, probabil, pe noi, românii, să ne petrecem zilnic minute bune în compania telefonului mobil.

Pentru concursul Blogger European, despre care puteţi afla mai multe detalii din Regulamentul campaniei

Dreptul la... internet – Europa în era Wi-Fi

Trăim într-o eră a tehnologiei care, ne place sau nu, pune stăpânire pe vieţile noastre în cele mai neaşteptate moduri. Am depăşit de mult timp stadiul în care tehnologia ne guverna doar viaţa profesională şi, eventual, câteva aspecte mai mult sau mai puţin importante ale vieţii cotidiene. Astăzi, într-o proportţie covârşitoare, viaţa noastră, în genere, pare să depindă de ea, într-un mod în care cei mai mulţi dintre noi nu ne-am fi gândit vreodată. Şi în tot acest vârtej tehnologic, internetul şi felul în care avem acces la el reprezintă un element cheie al modului în care, zilnic, încercăm să ţinem pasul cu evoluţia civilizaţiei. Mergem la serviciu pe internet, facem cumpărături pe internet, ne amuzăm pe internet, comunicăm cu cei dragi pe internet, ne îndrăgostim pe internet... Practic, internetul a devenit o parte esenţială a vieţilor noastre, fără de care, probabil că nu am mai reuşi să supravieţuim ritmului în care evoluează lumea în care trăim de câteva decenii încoace. Există, desigur, printre noi, fiinţe nostalgice, care tânjesc după acea puritate originară a lumii, regăsibilă, în fond, sub o formă sau alta, în fiecare lucru din jur, fiinţe care refuză cu obstinaţie să accepte că lumea merge într-o direcţie anume şi că, inevitabil, direcţia ne este imprimată şi nouă. Uneori îmi place să cred că mă număr eu însămi printre ele. De cele mai multe ori, mă las însă luată de valul evolutiv şi încerc să învăţ din mers să ţin pasul cu tot ce presupune viaţa într-o epocă a tehnologiei pure.

Boema eternei reîntoarceri

Există, cred, în sufletul fiecărei fiinţe care mai păstrează încă o fărâmă de inocenţă a unui paradis orginiar spre care omul se pare că aspiră necontenit de la începuturile lumii încoace,  un loc căruia simţi că îi aparţii într-un mod aproape imposibil de explicat în cuvinte – un loc magic, ascuns printre celelalte tărâmuri, în a căror contemplaţie ne pierdem din când în când în nostalgii efemere. Uneori e chiar locul în care am ales să ne trăim frumos existenţa cotidiană, cu blânda ei monotonie, din care se naşte liniştea îndelung căutată. Alteori e locul în care am copilărit, unde bucuria reîntoarcerii permanente către origini e diluată tandru în clipe de melancolie pe care trecerea inevitabilă a timpului le picură peste bucuriile de altădată. Se întâmplă însă câteodată ca locul acesta, căruia simţi că îi aparţii cu toată fiinţa, într-un fel în care ţie însuţi îţi este greu să înţelegi, să fie departe, atât de departe încât căutarea lui să dureze o viaţă. Ştii că este acolo, undeva, în univers, şi asta îţi dă mereu puterea de a visa. Uneori te descurajezi şi îţi spui că este doar o iluzie a sufletului tău care tânjeşte după frumuseţe pură, dar te încăpăţânezi să speri că vei ajunge cumva acolo, departe, în virtutea unicei axiome care îţi guvernează existenţa efemeră, aceea că totul, absolut totul are un sens în viaţa aceasta. Iar într-o bună zi, mânat de gândul că ai faţă de tine însuţi datoria de a ajunge în locul acela magic, fie şi pentru câteva clipe, porneşti la drum. Îţi înghesui toate visele într-o cutie imaginară, pe care-o ascunzi printre hainele aruncate în grabă în valiză. Şi pleci, împotriva tuturor, în călătoria vieţii tale, către un tărâm al făgăduinţei după care sufletul tău a tânjit mereu. Pleci, fără să ştii dacă te vei întoarce, fără să ştii dacă vei ajunge măcar la o destinaţie. Pleci, pur şi simplu, pentru că simţi că acolo îţi este chemarea...

De ce era nevoie de un An european al cetăţenilor în 2013?

Este o întrebare pe care eu mi-am pus-o în momentul în care am citit despre Anul european al cetăţenilor pe site-ul Biroului de Informare al Parlamentului European în România (BIPE), căutând informaţii despre o competiţie adresată liceenilor, despre care voi vorbi într-un material viitor şi care se desfăşoară în acest an sub acelaşi semn al Anului european al cetăţenilor. Mi s-a părut inedită această abordare a ideii de Europa, printr-un an întreg de activităţi dedicate cetăţenilor tocmai pentru a-i face să conştientizeze ceea ce înseamnă a fi cetăţean european, însă în momentul acela lucrurile mi se păreau foarte vagi. Ştiam că existaseră anterior alţi ani, dedicaţi voluntariatului, dialogului intercultural, egalităţii de şanse şi altor aspecte ce ţin în mod direct de societatea în care trăim. Un an al cetăţenilor mi se părea însă a fi oarecum o utopie. Cetăţenii europeni sunt atât de diferiţi de la o ţară la alta, au atât de mutle mentalităţi şi atât de multe viziuni asupra vieţii încât mă întreb dacă un singur an dedicat acestui statut complex pe care îl presupune cetăţenia europeană este suficient. Informaţiile pe care le-am aflat de câteva luni încoace, m-au făcut să realizez importanţa unei astfel de iniţiative într-o lume în care unitatea în diversitate îşi pune amprenta asupra existenţei cotidiene a fiecăruia dintre noi.

Vis lunatic

Am visat cândva, demult, într-o noapte dintr-o altă viaţă, că eram din nou copii şi că ne întâlniserăm undeva, la marginile lumii. La început nu ne vedeam... pluteam în neştire, învăluiţi în culori ireale, aşteptând să se facă lumină. Ne oglindeam privirile în linia orizontului, aşteptând în zadar să se întâmple miracole ascunse în constelaţii inexistente. Apoi, deodată, într-o clipă de nedumerire candidă, am dat simultan din umeri şi am oftat de dorul răsăritului care se încăpăţâna să nu se mai ivească în depărtări aurorale. Am tresărit şi ne-am întors capetele, tu spre dreapta, eu spre stânga şi am rămas aşa o vreme, siluete firave, în lumina Lunii, încercând să desluşim misterele timpului ireversibil. 

Europa din suflet – de la vis la realitate

Există, în destinul individual al fiecărui om, dincolo de propriile aspiraţii, dincolo de orice nostalgie personală şi mai presus de doza de pragmatism necesar supravieţuirii într-o lume de ritmul căreia ne simţim adesea depăşiţi, momente în care sentimentul universalităţii îşi face simţită prezenţa în cele mai neaşteptate moduri, corelându-se, de cele mai multe ori, cu un patriotism ancestral care îşi pune inevitabil amprenta asupra oricărei aspiraţii de integrare în armonia universală.

Gânduri pentru mai târziu...

M-am gândit mult zilele acestea la un lucru pe care noi, oamenii, îl practicăm adesea involuntar, fără să ne gândim vreo clipă la consecinţe – amânarea. Nu ştiu dacă am făcut-o pentru că am citit într-o dimineaţă, la cafea, acest articol, pentru că eu însămi mă lupt parcă din ce în ce mai mult cu timpul care pare să-mi fie mereu potrivnic sau pentru că am ajuns într-un punct al vieţii mele în care simt că am amânat prea multe lucruri esenţiale...

Punctualitatea la români

În vremea copilăriei, când lucrurile din jur îmi păreau adesea mult mai simple decât le văd uneori astăzi, când mă pierd adesea în explicaţii inutile, de om mare care încearcă să recupereze frânturi de inocenţă primordială, eram fascinată de lucruri pe care oamenii mari le considerau banale. Unele dintre ele erau peste puterea mea de înţelegere şi aşa au şi rămas până acum. Bunăoară punctualitatea sau, mai exact, lipsa ei intenţionată…

Călătorie către mine însămi

Uneori visăm... Alteori ne trezim brusc la realitate, dar continuăm să călătorim mereu în căutarea lucrurilor pe care le-am rătăcit prin vise şi am fi vrut să le luăm cu noi în lumea în care ne mişcăm aievea. Ne copleşeşte adesea preaplinul cotidian şi încercăm din răsputeri să nu pierdem pe drum dorinţa de a visa din nou. Din când în când uităm cu totul cine suntem şi ne rătăcim prin viaţă, asemenea stropilor de ploaie risipiţi haotic pe frunze ce se sting în margini de toamnă. Ne oprim însă uneori, aşa, fără un motiv anume, şi ne trezim că ne cuprinde un dor nespus de ceva fără nume. Şi atunci, pornim cu paşi timizi, de teamă să nu rătăcim cumva drumul, într-o călătorie pe care am aşteptat-o de fapt toată viaţa...

Şotron pe curcubeu

M-am trezit dimineaţă cu un dor nespus de curcubeu... de ploaie caldă de vară împrăştiind simfonii lichide peste aleile pustii ale parcului în care-mi pierd urmele în fiecare zi, încercând să desenez în minte rătăciri închipuite în paşi de vals. Şi asta pentru că am avut un vis bizar, în care se făcea că eram din nou copil şi alergam în neştire pe un curcubeu imens ce unea emisferele Pământului într-o unică încercare de refacere a echilibrului primordial... Eterna reîntoarcere la inocenţă...

Fericirea din spatele actelor ratate

Nu m-am gândit niciodată dacă sunt sau nu fericită. Nu am timp să mă gândesc la asta, iar atunci când sunt fericită… sunt, pur şi simplu. Îmi recunosc însă cu o oarecare inocenţă slăbiciunea de a simţi fericirea mea radiind în sufletul oamenilor pe care-i iubesc. Îmi place să cred că nu caut fericirea, că, printr-o nu ştiu care miraculoasă întâmplare, mă caută ea pe mine, în clipele cele mai neaşteptate pe care îmi este dat uneori să le trăiesc. 

Răsfăţul feminităţii în varianta Carpisa

Uneori facem descoperiri încântătoare fără să ne propunem asta, în momente în care ne aşteptăm mai puţin la cine ştie ce revelaţii mărunte... O carte ascunsă printre alte zeci, pe raftul unei librării, o îngheţată cu o aromă delicioasă luată în grabă în arşiţa verii, o poşetă portocalie aşezată graţios în vitrina unui magazin... lucruri mici, dar care ne umplu vieţile de bucurii mărunte ce alungă norii monotoni iviţi pe cerul cotidian...

Vis dulce-amărui

M-am trezit cu mintea hai-hui, alergând nebună printre vise fără nume urzite de inimă în somn. Pentru o clipă am crezut că… dar raze imaginare mi-au acoperit cu săruturi şoptite rămăşiţele de vis rătăcite sub pleoape şi le-au prefăcut într-un oftat adânc al cărui ecou l-am simţit departe, în norii pictaţi pe fereastră. Am închis din nou ochii, într-o naivă încercare de a forţa limitele universului oniric, dar i-am deschis la timp, ca să nu regret un eventual eşec al reveriei matinale. Mi-am alungat tristeţea scursă din norii plumburii pe marginea tâmplelor obosite de atâta nesomn şi cu un elan izvorât din vreun colţ ascuns de suflet am plutit în paşi imaginari de vals matinal spre bucătărie…

Cafea cu aromă de răsărit în mişcare

Azi am un invitat special la cafeaua de dimineaţă. De fapt, nu ştiu dacă el este invitatul meu sau dacă eu sunt invitata lui. Cred că... ne-am autoinvitat, fiecare dintre noi are motivele lui bine întemeiate în suflet ca să nu rateze această întâlnire matinală. (Dar, oare, el... o fi având suflet sau doar nişte fâşii strălucitoare rupte din sufletele pe care le-a copleşit în alte dimineţi cu şarmul lui irezistibil?). Am ajuns prea devreme, dar asta numai pentru că timpul mi-a jucat, ca de obicei, o festă. Ei, bine... de fapt eram nerăbdătoare şi speram, în sufletul meu, că va veni şi el mai repede. Sufletul, mereu sufletul... de parcă i-ar păsa cuiva de dorurile lui nenumite...

România – un brand de succes sau o cauză pierdută?

Trebuie să mărturisesc de la bun început că rândurile de faţă nu se doresc a fi un manifest, nici măcar metaforic. Ele exprimă o revoltă înăbuşită în cuvinte pe care le-aş fi vrut mai dure faţă de ipocrizia adoptată de unii în aşa-zisa asumare a faptului de a fi român şi faţă de falsul patetism al altora în trâmbiţarea  goală pe toate drumurile a aşa-zisei mândrii de a fi român. Duritatea nu se află însă în ADN-ul meu scriptural. Aşa că sunt doar gânduri subiective exprimate lucid şi cu speranţa se poate face totuşi ceva...

Carpisa – pledoarie la superlativ pentru misterul feminităţii

Se întâmplă uneori, în după-amieze târzii de vară, topite în reverii trecătoare, cum e aceasta în care mă găsesc acum, să-mi înviorez sufletul cu gânduri răzleţe născute dintr-un amestec bizar de nostalgie şi pragmatism. Le las să mi se plimbe prin minte şi prin suflet, le zâmbesc, uneori le împart cu fiinţe dragi, modelându-le în conversaţii nesfârşite, care, privite din afară, au o cu siguranţă o uşoară tentă feministă. Apoi, le topesc în întrebări retorice şi le las să se evapore în aburul cafelei… Azi bunăoară, m-am lăsat copleşită de misterul feminităţii şi de gândul că lumea e adesea prea mică pentru a-l înţelege… Mi-am amintit fără să vreau cum, pe vremea când eram copil, adoram să mă ascund în şifonier atunci când ne jucam de-a v-aţi ascunselea şi cum mă copleşea aroma dulce pe care o împrăştiau printre celelalte haine rochiile mamei, agăţate pe umeraşe, amestecată cu un miros puternic, de piele lucrată pe îndelete, pe care îl răspândeau poşetele colorate, rânduite frumos pe rafturi…

Non, je ne regrette rien…

Cu vreo trei săptămâni în urmă, când am văzut afişul care anunţa concertul Patriciei Kaas la Iaşi, am simţit un fel de explozie de bucurie interioară pe care nici eu nu mi-am explicat-o atunci. Îmi amintesc că eram în parc şi am început să-mi sun toate prietenele, plină de elan, să le întreb dacă vor să meargă la concert. Entuziasmul meu şi-a găsit ecou doar într-o unică altă fiinţă... singura care, de altfel, putea să mi-l înţeleagă... Aşa că am cumpărat biletele fără să stau prea mult pe gânduri şi le-am depozitat în dulap, încercând să ignor faptul că mai aveam de aşteptat încă multe zile până când entuziasmul meu avea să îşi găsească starea de echilibru...

Educaţia – această nobilă misiune a fiinţei

„Mintea tânărului nu e un vas pe care să-l umpli, ci o torţă pe care s-o aprinzi, pentru ca ea, la rândul ei, să lumineze singură.” (Plutarh)

Cu ani urmă, pe vremea când mintea mea îşi căuta încă lumina călăuză care să-i deschidă drumul prin ceea ce obişnuim să numim atât de vag „Viaţă”, iar visele-mi de copil se agăţau singure de zmeie plutitoare peste lumea ce mi se părea atât de mare, nici nu visam că într-o zi voi face ceea ce fac chiar în aceste clipe în care încerc să înşir pe taste gânduri despre acest privilegiu al universului uman – Educaţia.

Comemorări eminesciene…. după mintea şi sufletul fiecăruia

E un privilegiu spiritual să avem în memoria noastră culturală un poet ca Eminescu… La fel cum e un privilegiu să-i atingem fie şi-n treacăt, cu-o geană de gând, opera. Şi de aceea, orice act care invocă prezenţa poetului ar trebui să fie o binecuvântare pentru suflet. Şi poate că aşa şi este întotdeauna, cel puţin în intenţie… iar pe 15 iunie, în fiecare an, intenţiile se multiplică întotdeauna, la fel cum se întâmplă şi pe 15 ianuarie, materializându-se adesea în tot felul de activităţi, unele mai inedite ca altele. Nu mi-am propus să fiu cârcotaşă… nu azi… dar mi-au trecut pe dinaintea ochilor zilele acestea tot felul de lucruri legate de Eminescu, pe care, într-un alt context, le-aş fi tratat cu mai multă aciditate… Mi-au diluat însă ironia lungile plimbări pe sub teii înfloriţi, a căror mireasmă îmi topeşte zilele acestea orice urmă de trăiri negative, aşă că nu fac decât să trec în revistă câteva momente care, din nu ştiu ce motive anume, m-au înduioşat, aducându-mi zâmbete naive în colţul gurii...

Fetiţa care trăia într-o poveste (III)

Partea I poate fi citita aici, iar partea a II-a aici.

MElise a rostise atât de repede a doua variantă a compunerii, încât aproape că gâfâia când a terminat. Inima îi bătea tare. Simțea că doamna are să se supere, mai ales că aveau musafiri la oră, dar... nu putuse să scrie altfel. Nu avu timp să-și sfârșească gândurile și să-și pună frâu bătăilor inimii. De undeva, din spatele sălii de clasă, se auziră aplauzele cuiva. MElise nu îndrăzni să întoarcă privirea. O privea în ochi pe doamna învățătoare care, din nou, nu știa cum să reacționeaze. O mână caldă și mare îi atinse ușor creștetul, mângâind-o. Uriașul din spatele ei o privi cu un surâs blând și rosti doar atât, ca un fel de continuare a compunerii:

Fetița care trăia într-o poveste (II)

(Partea I poate fi citită aici)

O vreme nu a mai vorbit cu nimeni. La școală era tăcută, răspundea doar când era întrebată, zâmbea atunci când era nevoie și părea că se transformase într-un copil model. În sinea ei plănuia însă o răzbunare prin cuvinte. De fapt, nu, nu era o răzbunare pentru că ea învățase de la spiriduși că răzbunarea este un lucru fără sens. Plănuia mai degrabă o lecție de copilăreală pentru toți cei care luau în râs felul ei de a privi lumea. Nu se grăbea, pentru că învățase de la un vraci bătrân că lucrurilor bune și frumoase le trebuie timp ca să poată fi înțelese de oameni.

Fetița care trăia într-o poveste (I)

Avem nevoie de povești ca să nu uităm să fim din când în când copii.

„A fost odată ca niciodată...” Nu, începutul acesta nu îi plăcuse niciodată MElisei, pentru simplul fapt că nu reușise să înțeleagă de ce toate poveștile pe care le auzise când era mică, la fel ca și cele pe care le citise mai apoi singură, începeau și se sfârșeau într-un trecut atât de îndepărtat de lumea în care trăia.

Cromatică diurnă pe un şevalet sentimental

Zori de zi... şoapte de gând, împrăştiate-n pulbere de stele se zbat încă sub pleoape, în stropi de suflet ascunşi în amintiri de mărgăritare. Încă visez sau... e zbatere lină la marginile lumii, între două tărâmuri ale căror culori se amestecă într-un pastel bizar. Sub o geană mi s-a ascuns dorul, iar sub cealaltă uimirea... E încă devreme sau poate prea târziu... Dar mă trezesc întrebând în şoaptă, de teamă să nu-mi aud ecoul – Ce culoare are sufletul tău azi? Tăcerea îmi macină agonia, în întrebări retorice, întârziate printre gânduri inocente... Cu mişcări line, îmi desprind şevaletul sentimental din locul în care-l aruncasem cu furie după ultima capodoperă. E şubred şi nu ştiu dacă va rezista furtunilor cromatice din dimineţile care vor veni. Dar nu am încotro, nu-mi permit să investesc într-un alt şevalet. Şi apoi... n-aş mai fi eu...

Antidot pentru poluare fonică matinală

Cu câteva zile în urmă, m-am amuzat când un bun prieten scria pe Facebook că este exasperat de faptul că la o căutare pe youtube a nu stiu carei melodii, primele optiuni oferite sunt din repertoriul lui Adrian Minune (despre care nu e cazul să dăm explicaţii suplimentare). Ei bine, nu ştiu dacă cineva mi-a pus gând rău pentru amuzamentul de atunci, dar în dimineaţa asta, râsul meu de zilele trecute s-a transformat în haz de necaz. Nu ştiu dacă este prin aer vreo aură negativă zilele astea sau dacă Minune are vreo karmă aflată în plină efuziune, dar un lucru e sigur – dimineaţa mea a fost lamentabil afectata de varianta zbierato-manelizata a unei melodii care pentru mine are niste conotatii sentimentale care-mi fac sufletul sa vibreze de fiecare dată când o ascult... Anide liceu... Ei bine, da, clasicul in viata al manenelor s-a încumetat dom’le să cânte (deşi încă am îndoieli asupra acestui verb pe care îl folosesc totuşi, convenţional) Ani de liceu... Şi unde se putea întâmpla o astfel de manifestare artistică plină de talent debordant, dacă nu în emisiunea cea mai vizionată de pe planeta România – Happy Hour (pentru  a vă scuti de chinuri... sau pentru a intra direct în atmosferă, a se viziona de la minutul 4:30) – din care surprind uneori fragmente dimineaţa, în aşteptarea ştirilor matinale. Recunosc că pentru câteva clipe am avut sentimentul că mă aflu într-o lume pe dos. Până şi prezenţa Biancăi Drăguşanu în emisiunea cu pricina mi s-a părut diafană după interpretarea live (desigur) oferită cu generozitate de artistul poporului. Dar probabil că asta era şi intenţia producătorilor, cine ştie... Cert este că nu mi-am revenit din şoc, decât la refren, când l-am auzit pe Minune rostind magistral ... „şi te crezi legendar Promee-te-heeeu...”. Şi asta pentru că m-a apucat un râs isteric numai la gândul că sărmanul Prometeu s-ar răsuci în mitologie dacă şi-ar fi auzit atât de liric silabisit numele.

În fine, prestaţia s-a încheiat... exact când eram pe punctul de a mă declara depăşită de situaţie. Îmi fac mea culpa pentru că nu am schimbat postul, dar am vrut să văd cât îmi rezistă urechile şi până unde poate merge grotescul unora. Nu ştiu la ce o fi folosit rezistenţa mea la un astfel de experiment de poluare fonică, dar mă declar mulţumită că am găsit antidotul cu ai cărui decibeli mi-am înviorat, cred, vecinii dis-de-dimineaţă. Vă invit să-l savuraţi... auditiv, chiar dacă e trecut de amiază şi nu aveţi aceeaşi motivaţie pe care am avut-o eu de dimineaţă. Consideraţi-o, dacă vreţi, o terapie preventivă (nu se ştie niciodată pe unde vă poartă telecomanda).

Un om… de milioane

Mi se întâmplă uneori să întâlnesc oameni pe care am sentimentul că-i cunosc dintotdeauna, cu toate că nu-mi amintesc să-i fi văzut vreodata… oameni pasageri prin existenţa mea, la rândul ei efemeră, dar care lasă urme de toate felurile şi construiesc, fără să ştie, stări cu care mă întâlnesc apoi în decursul timpului, ce variază de la optimism debordant la melancolie profundă.

Locul din care izvorăşte sănătatea

Recunosc că am avut niscaiva suspiciuni atunci când am aflat că mă număr printre bloggerii selectaţi să participe la finala campaniei Cum se face iaurtul Danone. Nu, nu e vorba de suspiciuni legate de organizare sau de cine ştie ce alte aspecte pragmatice (care s-au dovedit a fi impecabile, de altfel), ci mai degrabă de un scepticism subiectiv pe care îl nutresc pentru câteva clipe ori de câte ori mă aflu în faţa unei noi provocări. Entuziasmul de a călători spre ţinuturi total necunoscute şi de a cunoaşte oameni noi a înlocuit însă suficient de rapid acest scepticism pe care nu-mi place să-l recunosc întotdeauna.

Teatrul şi viaţa… replici dintr-un dialog inefabil

În viaţă suntem, uneori, simpli spectatori… de cele mai multe ori ne jucăm însă propriul rol, pe o scenă invizibilă, fără să ne pese dacă sala este sau nu plină. O facem oricum, în virtutea unei inerţii care nu are nimic de-a face cu arta. Şi tocmai de aceea avem nevoie poate, din când în când, de astfel de evadări, în care să schimbăm rolurile cu oameni – actori – care ştiu să se prefacă mai bine decât noi şi care ne ajută, fără să ştie, să ne regăsim…

Scriam aceste rânduri, printre mai multe gânduri aşternute pe tastatură cu ceva vreme în urmă, după o seară memorabilă, petrecută în compania Maiei Morgenstern, la Teatrul Naţional din Iaşi. Le reiau acum, nu din cine ştie ce vanitate scriitoricească şi nici pentru că le consider demne de reţinut, ci doar pentru că provocarea de scrie despre această artă-miracol care este Teatrul, prilejuită de lectura unui scurt istoric al Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (aflat la a XX-a ediţie, care se va desfăşura între 7 - 16 iunie 2013), m-a făcut să retrăiesc în memorie câteva experienţe spirituale prilejuite de-a lungul timpului de întâlnirile mele cu Teatrul.

Am fost întotdeauna un spectator simplu, care intră cu emoţie în sală, păşind cu smerenia cuvenită spre scaunul în care, aşezat pentru câteva ore, se rupe de lumea din afară, cufundându-se apoi fascinat în alte lumi ce prind viaţă pe scenă, de îndată ce sunetul magic al gongului îşi varsă ecoul peste sala imensă, cufundată lent în întunericul feeric de dinainte ridicarea cortinei. Cred că simplitatea aceasta cu care îmi îmbrac sufletul ori de câte ori văd un specatacol de teatru este, într-un fel, o defulare a trăirilor pe care mi le prilejuia cândva literatura. Dragostea mea faţă de teatru şi euforia aproape inexplicabilă ce-mi invadează fiinţă atunci când evadez din cotidian pentru câteva ore, reprezintă, cred, un fel de compensare a faptului că literatura nu o mai pot citi de multă vreme cu ochiul inocent al lectorului neîngrădit de prejudecăţi profesionale. Din cauza asta mă feresc întotdeauna de a citi dinainte textul dramatic al unui spectacol pe care urmează să îl văd. Dar asta e o altă poveste, care nu are de-a face nici cu dragostea faţă de teatru şi nici cu dependenţa de literatură, ci doar cu slăbiciunile mele omeneşti manifestate uneori în „trăiri exacerbate”... sintagmă ce mă duce involuntar cu gândul la una dintre experienţele unice trăite cu câţiva ani în urmă, într-o sală de teatru, când l-am văzut jucând pe maestrul Radu Beligan în Egoistul lui Jean Anouilh. Este de-a dreptul uluitor cum poate uneori prezenţa unui om pe o scenă să-ţi facă sufletul să vibreze atât de intens, încât să simţi cum tu însuţi devii parte a frumuseţii pure, izvorâte dintr-un dialog inefabil, ale cărui replici nu se scriu cu cuvinte, ci cu trăiri sublime. Poate părea absurd sau pueril, dar atunci când l-am auzit pe marele om rostind cu atâta căldură un adevăr pe care, în fond, cu toţii îl purtăm în noi, mi-au dat lacrimile: „Sufletul este cel mai fragil şi se sparge cel mai uşor...”

Azi l-am revăzut pe Radu Beligan într-o înregistrare mai veche a emisiunii Eugeniei Vodă şi, cu o bucurie imensă, am retrăit în minte clipa aceea de graţie în care am simţit că teatrul e mai mult decât evadare din cotidian, că e o experienţă de care avem nevoie pentru a ne redescoperi periodic puritatea interioară... un dialog esenţial cu noi înşine, mijlocit de nişte oameni minunaţi care ne dăruiesc sufletul lor fragil, cu speranţa că îl vor îmbogăţi pe al nostru, al spectatorilor, şi asumându-şi, în acelaşi timp, riscul de a-l risipi în sensuri negăsite. Am ascultat cu emoţie fraze rostite de aceeaşi voce caldă care mi-a făcut să vibreze sufletul atunci, pe scenă...

„Şi mai e ceva... singurul lucru care ne îngăduie să privim fără dezgust lumea în care trăim este frumuseţea pe care anumiţi oameni o creează din timp în timp, pornind de la haos... tablourile pe care le pictează, muzica pe care o compun, cărţile pe care le scriu, spectacolele pe care le creează şi viaţa pe care o trăiesc... Dintre toate operele, cea mai frumoasă este o viaţă bine trăită, aş zice chiar operă de artă prin excelenţă.”

Şi, dincolo de trăire, copleşită de o astfel de viziune senină asupra vieţii, mi-am revizuit involuntar în minte, propria-mi viziune, sintetizată în gândurile cu care îmi începeam rândurile acestea. Suntem, aşadar, deopotrivă, actori şi spectatori în propria piesă, a cărei strălucire o căutăm în permanenţă în fărâme de fericire omenească. Iar Teatrul – oglindă fermecată în care se reflectă esenţa lumii – are acestă miraculoasă putere de a ne aminti, printr-un dialog inefabil cu sufletul nostru, că Viaţa este o „operă de artă prin excelenţă”.

Timp

Alergăm mereu prin viaţă, alergăm în toate direcţiile, mai puţin înapoi, pretinzând că ceea ce facem este suficient de important ca să nu ne dea răgaz pentru a ne întoarce din când în când spre noi înşine. Ne facem planuri, trăim în iluzii, ne ostoim setea de fericire cu bucurii de-o clipă, pe care le depozităm apoi într-un loc anume, nu pentru a nu le uita, ci ca să ne fie mai uşor când nu vom mai avea puterea să visăm. Cu toate că... refuzăm să credem că va veni o astfel de vreme. Alergăm, visăm, zburăm cu aripi nevăzute spre un infinit utopic, zâmbim, suferim, ne topim suferinţele în tăceri albastre sau în boabe de rouă, dar nu, nu ne oprim, pentru că nu avem niciodată timp...

Magicienii care schimbă lumea

Îmi amintesc uneori de lucruri simpatice din copilărie pe care acum, om mare fiind, le privesc cu relaxare şi cu îngăduinţa adiacentă oricărei amintiri ce îmi umple sufletul de nostalgie. De cele mai multe ori, amintirile ies pe nepiftite la iveală şi mă poartă cu ani în urmă, pe când lumea îmi părea mult mai mare şi lucrurile mult mai pline de înţelesuri ascunse. Îmi amintesc, bunăoară, de vara în care am avut ocazia să-l cunosc pe unul dintre cei mai renumiţi inventatori... să-l cunosc în carne şi oase adică, pentru că altfel, citisem eu mai multe despre inventatori, însă aveam îndoielile mele de copil curios asupra existenţei lor în afara cărţilor de Jules Verne sau a emisiunilor de la televizor. Poate de aceea, întâlnirea cu Vitalie Belousov mi-a rămas în minte ca un fel de dovadă vie a faptului că inventatorii există şi că, în cele mai multe cazuri, ei există ca să ne facă nouă, celorlalţi, viaţa mai uşoară... Nu-mi amintesc foarte clar circumstanţele în care l-am întâlnit pe acest domn, al cărui nume mi s-a întipărit în minte, datorită sonorităţii sale... cred că era o tabără de pionieri sau, în orice caz, un eveniment important la care erau invitate mai multe personalităţi ieşene. Oricum, lucrurile se petreceau înainte de 1989, într-o vreme în care tinerii păreau să ştie mai multe despre inventatori şi să respecte parcă mai mult valorile româneşti. Dar, asta e o altă discuţie, care ar antrena cu siguranţă destule polemici şi nu acesta este scopul rândurilor de faţă.

Poveste dulce cu pitici şi Danonino

M-am gândit, m-am tot gândit şi răzgândit dacă am un motiv suficient de bun pentru a-mi dori cu adevărat să particip la o campanie care are, cum e şi firesc până la urmă, doza ei de strategie publicitară, ambalată elegant într-o iniţiativă de altfel lăudabilă, de a oferi transparenţă maximă asupra procesului de fabricare a unor produse care au fost deopotrivă contestate şi apreciate de-a lungul timpului, căzând adesea victime în mijlocul unor scandaluri mediatice pe teme referitoare la alimentaţie. Şi, aşa cum se întâmplă de obicei atunci când gândeşti prea mult asupra unui lucru, m-am împotmolit în raţionamente şi explicaţii inutile pentru mine însămi, încercând în zadar să dau coerenţă dorinţei mele de a vedea pe viu cum se face iaurtul Danone, căci da, despre el este vorba.

Azi e soare, nu mergem la şcoală!

Sună bine, nu? E drept că la Iaşi nu e nici soare şi mergem şi la şcoală (mă rog, eu nu merg, dar alţii da…), dar ia faceţi un exerciţiu de imaginaţie: sunteţi elevi, vă pregătiţi de o nouă zi de şcoală şi, ca orice elev care se respectă, intraţi de dimineaţă pe site-ul şcolii, unde vedeţi scris cu litere mari mesajul cu pricina, semnat de nimeni altcineva decât de directorul şcolii. Ei, ce spuneţi? Nu-i aşa că vreţi să fiţi din nou elevi, măcar pentru o zi ca asta? Buuun, acum reveniţi cu picioarele pe pământ…(era doar o fantezie, aţi uitat ?). Şi pentru ca revenirea să fie cât mai realistă, o să vă spun că dincolo de fantezie, lucrurile s-au întâmplat chiar aşa într-o şcoală din Washington. Cine altcineva putea inventa aşa ceva decât americanii? Americanisme, cum ar spune tata… 

Concret, directorul unei şcoli din Washington a inventat o zi liberă pentru a sărbători venirea zilelor însorite după o iarnă lungă. Cu acordul părinţilor, el le-a dat liber pentru o zi elevilor pentru a se bucura de soare (ce frumos sună, nu-i aşa…?) şi a făcut-o într-un mod original, postând un anunţ haios pe site-ul şcolii în ziua cu pricina, alături de o fotografie nonconformistă care îl înfăţişa tolănit pe o motocicletă, în bătaia razelor. Dacă nu credeţi, verificaţi sursa. Inevitabil, ştirea m-a făcut să mă gândesc cum ar fi percepută o astfel de iniţiativă la noi. Desigur, dincolo de faptul că mi-e greu să-mi imaginez un director de şcoală românească pozând cu atâta naturaleţe într-o astfel de ipostază, mă gândesc ce-ar face elevii noştri ca să se bucure de o zi liberă însorită… şi zău că imaginaţia o ia razna. 

Trebuie menţionat că elevii americani au avut şi o temă pentru acasă în ziua respectivă – să facă poze cât mai multe şi mai originale în care să arate cum s-au bucurat de soare. Bine, e drept că la noi, indiferent de soare, ploaie sau vânt, unii îşi iau liber din proprie iniţiativă, fără să aibă nevoie de mesaje nonconformiste din partea şcolii, dar asta e altă poveste. Una peste alta, ideea în sine, implementată într-o şcoală ai cărei elevi ştiu să respecte valorile care li se cultivă, mi se pare excelentă. Am dreptate?

Voluptatea de a eterniza clipa

Mă-ntreb uneori dacă nu cumva mi-am greşit vocaţia, sau, mă rog, dacă o altă alegere mi-ar fi adus mai multe satisfacţii, profesional vorbind. E drept că, de cele mai multe ori, întrebările mele retorice, tansformate în meditaţii spontane declanşate de lucruri simple sfârşesc în răspunsuri niciodată rostite nici măcar în gând sau, cel mult, într-un „Poate...” ezitant şi neîncrezător cu care îmi şterg toate posibilele regrete ce mi-ar putea zdruncina existenţa prezentă. Dar astea sunt doar frânturi de gânduri izvorâte, desigur, din voluptatea de a cocheta cu ideea că aş fi putut face foarte bine şi altceva în viaţa asta... ceva care să îmi placă la fel de mult ca şi ceea ce fac acum... iar gândul că nu e niciodată prea târziu îmi dă fiori... Bunăoară fotografia...

Uneori îmi vine să visez...

 „uneori îmi vine să scriu

  alteori îmi vine să cânt,

  de cele mai multe ori îmi vine să tac.

 iertaţi-mă, sunt şi eu om!”

Astăzi am scos din bibliotecă un volum vechi ce mi-a urzit cândva bucuria unei după-amieze de toamnă amară… demult, tare demult, într-o vreme în care viaţa era un cântec nesfârşit, cu note aruncate la-ntâmplare pe-un portativ imaginar ce-mi umpleau zilele de-un farmec dulce-amărui. Îl mai simt uneori dimineaţa, în aburul cafelei topit într-o emoţie de toamnă… sau noaptea târziu, în acorduri lente care mi-au dat cândva aripi… O să te plouă pe aripi spuneai... Plouă cu globuri pe glob şi prin vreme... L-am deschis cu o nostalgie firavă, care mi-a făcut degetele să tremure printre filele îngălbenite de timp. Scrisori nedesfăcute... Îmi amintesc ce plăcut sentiment am nutrit atunci, cândva, pe vremea când încă mai citeam poezie cu naivitatea copilului devenit prea târziu adolescent... Doamne, cât timp a trecut...

Mi-am revenit însă din reverie, pentru că gestul în sine a fost oarecum premeditat. Aflasem cu câteva zile în urmă despre lansarea albumului MOZAIC al lui Nicu Alifantis şi despre cei 40 de ani de muzică frumoasă pe care îi împlineşte acest om minunat. 40 de ani... aproape cât o viaţă de om... Provocarea era să-i trimit un mesaj de suflet... maestrului... Am avut o strângere de inimă când m-am îndreptat spre bibliotecă; mi se părea cam artificială toată chestia asta, nu ştiu de ce, dar faptul că am întins mâna din prima mişcare spre volumul scris de Nicu Alifantis atunci, demult, cu toate că nu-l mai răsfoisem de o veşnicie, m-a făcut să cred că trebuie să fac totuşi asta. Că, într-un fel ciudat, pe care nu ştiu cum să-l explic prea bine în cuvinte (poate că muzica ar fi mai potrivită...), îi datorez aceste rânduri omului care mi-a marcat, fără să aibă habar, adolescenţa... Omului care m-a făcut să-l descopăr pe Nichita Stănescu în anotimpuri lirice înainte ca poezia lui să-mi devină obiect de studiu... Omului care m-a făcut să-l simt altfel pe Bacovia în nopţi albe de decembrie... Omului care mi-a vegheat prin muzica lui nopţile lungi de tristeţi şi de reverii adolescentine...

Există oameni care ne intră în viaţă fără s-o ştie vreodată, oameni pe care-i iubim într-un fel aparte, pentru că îi cunoaştem prin noi înşine… oameni frumoşi, care împrumută sufletelor noastre frumuseţea… oameni pe care, poate, nu-i vedem niciodată, dar cu care ne petrecem copilăria, adolescenţa şi, uneori, viaţa întreagă, încât, dacă i-am întâlni într-o bună zi aievea ni s-ar părea atât de firesc să ne aşezăm pe o bancă şi să stăm la poveşti... Aşa că acum, în miez de noapte, îmi aşez sufletul pe o bancă imaginară şi rostesc cu emoţie, cu nostalgie şi cu toată sinceritatea: Mulţumesc, maestre, pentru că mi-aţi umplut, cu ajutorul muzicii şi al cuvintelor, sufletul de iubire, de visare şi de frumuseţe pură... de toate lucrurile omeneşti pe care numai tăcerea le poate cuprinde uneori!

Beatitudine

Caut uneori ceva fără nume în scurgerea inegală a zilelor şi refuz aproape involuntar să mă întreb dacă nu cumva am găsit demult ceea ce căutam. Instinct primitiv de autoconservare sau poate mai degrabă voluptatea de a trăi continuu într-un paradox al regăsirilor periodice în cele mai neaşteptate circumstanţe în mijlocul cărora mă aflu cu sau fără voia mea. Bunăoară azi...

Vorba multă... mulţi aduce... (ţeapă în stil italian într-un singur act)

Cum adică... mulţi aduce? Parcă proverbul era un pic altfel... şi, de fapt, erau două proverbe, nu? Ah, dar ce mai contează, la urma urmei... Adevărul este mai mult decât evident – cu cât se face mai multă vâlvă în jurul unui lucru, cu atât mai mulţi fraieri se găsesc să se uite la el, respectiv, în cazul de faţă, să plătească pentru a se uita. Nu, nu m-a apucat o criză de logoree şi nici nu mă pregătesc să ţin cine ştie ce discurs moralizator, însă... aseară am fost la circ.

Seară cu liliac alb

„Opreşte! Opreşte! Opreşte!” Nici nu mai ştiu dacă am semnalizat sau nu înainte să trag instinctiv de volan şi să ating frâna, străduindu-mă să nu o fac brusc, pentru că eram totuşi perfect conştientă că strigătele erau oarecum absurde sau cel puţin bizare, venind din partea lui, după o după-amiază liniştită petrecută în aerul cald de aprilie.

Dezlipeşte eticheta!

Moto: Copiii nu au coduri de bare

Ieri am cunoscut-o pe Nona. Stătea ghemuită pe una dintre băncile proaspăt vopsite din parc. N-aş fi remarcat-o, poate, aşa mică şi chircită pe scândurile lucioase, mirosind încă a vopsea, dacă o bătrână cochetă nu s-ar fi răstit la ea: „Mizerabilo, nu ţi-e ruşine? Dă-ţi picioarele jos de pe bancă! E banca ta personală cumva?” Nu, nu era banca ei personală, fireşte. Cu toate că, la cât de des se aşezase pe ea în ultimele două luni, ar fi putut să pretindă că este... Nona nu a ripostat la glasul piţigăiat al bătrânei. Şi-a coborât uşor tălpile pe pavelele din faţa băncii şi a şters cu dosul mânecii urmele mici de pe scândura maronie, dintr-o singură mişcare ce inspira deopotrivă umilinţă şi vinovăţie asumată. Cred că a schiţat şi un gest care ar fi trebuit să fie urmat de cuvinte prin care intenţiona să se scuze. Cotoroanţa dispăruse însă pe aleea dinspre foişor, aşa că vorbele-i rămaseră fetiţei pe buze, fără să-şi mai urmeze cursul.

Euforie post-inspiraţională

Încă nu îmi dau seama dacă e vorba de un soi de vanitate intelectuală pe care mărturisesc că o afişez uneori (când împrejurările o cer imperativ) sau dacă e pur şi simplu o stare de bine care m-a cuprins la gândul că cineva a reuşit să citescă printre rânduri şi să ajungă cu mintea în miezul unor cuvinte care mi s-au prelins prin vârful degetelor într-o dimineaţă liniştită de aprilie. Ştiu doar că mi-a plăcut teribil sentimentul nutrit atunci când, după mai multe clicuri am aflat în sfârşit vestea care mi-a transformat în chip neaşteptat sfâşitul de zi. Poate e totuşi prea mult spus... Aş fi însă ipocrită să nu recunosc că m-am bucurat. Şi nu datorită premiului în sine care, fie vorba între noi, nu e de neglijat, ci pentru simplul motiv că am fost înţeleasă... la fel cum eu, la rându-mi, îmi place să cred că am înţeles poezia lui Liviu Alexa. Căci despre ea este vorba.

O poezie care se vrea citită desculţ - provocare semnată de Liviu Alexa

A citi poezie este astăzi pentru unii dacă nu un soi de tabu desuet, cel puţin o sminteală neînţeleasă. Când naiba să mai citeşti poezie între două postări pe Facebook, o raită dată prin mail şi vreo câteva alte zeci de clicuri la întâmplare prin haosul virtual? Ei bine, uite că se mai găsesc unii care nu doar că citesc poezie, ci se încăpăţânează s-o şi scrie ba, mai mult, vor cu tot dinadinsul să o servească pe tavă unui public care-şi petrece o mare parte din timp pe internet. Pare ciudat, nu-i aşa? Cu atât mai mult cu cât autorul năzbâtiei este dispus să plătească pentru a vedea reacţiile cititorilor care se presupune că-i vor fi citit născocelile din scoarţă în scoarţă. Strategie publicitară, bani irosiţi din simplul motiv că sunt prea mulţi, sminteală de visător incurabil…? Cine ştie ce-o fi fost în mintea lui Liviu Alexa când a decis să pună pe eşafodul nemilos al unei critici mediocre gâtul senzual şi vulnerabil al poeziei sale, încuiate strategic într-un volum care, la prima vedere, te face să te îndoieşti de ceea ce vei găsi dincolo de coperta roz, garnisită cu un titlu pe măsură: Cum să ai orgasm în 3,5 paşi. Dar, vorba iluştrilor înaintaşi, să criticăm cartea, iar nu persoana! Să purcedem, aşadar, la drum…

Umor britanic, pragmatism american si candoare franţuzească

Ce treabă are una cu cealaltă şi ce caută toate trei într-un titlu fără noimă? În caz că vă trece prin minte o astfel de întrebare, mă simt datoare să precizez că nu are legătură cu doza cam mare de cofeină pe care tocmai mi-am însuşit-o, spre delectarea tuturor neuronilor mei. E mai degrabă ceea ce mi-a rămas în minte după ce am citit de dimineaţă două articole franţuzeşti despre două invenţii pe care încă nu ştiu cum să le cataloghez – groteşti sau de-a dreptul scârboase. În tot cazul, se pare că, înainte de toate, sunt foarte profitabile pentru producătorii lor.

Doza de dimineaţă

Iniţial, această „categorie” ar fi trebuit să fie, de fapt, un blog separat, un fel de experiment, de o cu totul altă factură decât ceea ce mai risipesc din când în când pe aici, prin acest spaţiu virtual, în care, trebuie să recunosc, mă simt confortabil, spiritual vorbind. De ce un blog separat? Hmmm... În niciun caz dintr-o obsesie de a inventa în neştire bloguri sau de a mă dedubla prin cine ştie ce tertipuri virtuale meschine. Intenţia venea dintr-un impuls masochist de a vedea până unde pot merge stupizenia şi mediocritatea. De altfel, aşa mi-ar fi plăcut să se cheme – Mediocritate.com. Din păcate însă, domeniul era deja luat (ce ironie!), aşa încât am decis că n-are sens să pierd timpul cu experimente care s-ar putea să fie greşit interpretate.

Baletul şi Caragiale

Balet şi Caragiale... Sună ciudat, ştiu, tocmai de aceea m-a atras provocarea de a merge la un spectacol a cărui miză mi se părea cel puţin intrigantă – D’ale carnavalului, un specatacol de balet în regia lui Ioan Tugearu. Şi apoi, un bilet primit cadou nu e de refuzat, nu? Recunosc, nu m-a înnebunit niciodată baletul. Când eram mică mi se păreau aşa de caraghioşi bărbaţii în colanţi şi femeile cu fustiţe din alea ce păreau croite anume ca să stea înţepenite, la fel ca picioarele lor care mi se păreau ireal de drepte. Desigur, îi vedeam doar la televizor… Viziune de copil care n-a avut decât foarte târziu contactul pe viu cu scena unui teatru. Aşa se face că, spre ruşinea mea, n-am fost niciodată la un specatcol de balet. De fapt, ar trebui să rectific – nu fusesem, pentru că acum se poate spune că am fost.

Ea şi Eu

S-a făcut linişte… Doar câteva note de pian descoperite la-ntâmplare îmi alintă gândurile împrăştiate printre minutele care se scurg în grabă, ca să-mi facă parcă în ciudă. Încerc în zadar să le-adun în fraze coerente care să-nvingă oboseala adunată într-un trup care se încăpăţânează să facă slalom printre provocări nocturne animate de nostalgii care-mi revin iar şi iar, ca într-un joc diafan, cu reguli nescrise şi neştiute de nimeni… E deja miezul nopţii şi dau timpul înapoi, chiar dacă în noaptea asta va trebui să-l dau, de fapt, înainte. Închid pleoapele sufletului şi las secundele să se prelingă în zbor inocent în amintire…

E mică… atât de mică şi de fragilă… Genele-i negre par desenate ireal pe chipul uşor încruntat. Îmi întind instinctiv mâna şi-i mângâi cu arătătorul năsucul sfios. Tresare uşor, ca prin vis, apoi îşi reia somnul lin. Doar pentru un timp… Simt cum mi se întipăreşte în minte imaginea ei suavă, în cămăşuţa albă, cu fundă mică pe-o parte… Nu mă satur să o privesc şi să mă minunez de miracolul acesta, singurul care dă sens vieţii mele. Mi-o imaginez alergând, în rochiţă multicoloră, cu cârlionţii în vânt, ieşind zburdalnic de sub pălăriuţa albă… Îi aud râsul cristalin şi mă pierd în ochii mari, negri… Apoi mi-o închipui tăvălindu-se prin nisip, suflând puf de păpădie şi sărutând flori prin parc… O văd furişându-se sub brad ca să şterpelească bomboane şi rostogolindu-se prin zăpadă ca un ghemotoc roşu… Mi-o imaginez recitând poezii şi dansând graţios, apoi… cu ghiozdan şi codiţe… apoi, imaginea tremură, ca atunci când se tulbură oglinda unui lac fermecat… Şi… mă învăluie un fel de căldură stranie… Mă pierd din nou în ochii mari şi simt că mă pierd în mine însămi… O văd plângând… de tristeţe, de fericire, de emoţie, de… de o mie de alte motive… şi simt lacrimile ei pe obrazul meu. Uneori, aş vrea să mi-o imaginez puternică şi nepăsătoare. Alteori aş vrea să fie încăpăţânată şi mai sigură pe ea. Dar cum? Cum să transformi un suflet atât de delicat în ceea ce nu este şi nu va fi vreodată? E ca şi cum i-aş pretinde soarelui să nu mai răsară din mare sau lunii să nu mai plutească printre crengile desfrunzite ale copacilor din faţa ferestrei mele.

Păşesc în vârful picioarelor în camera de alături… Doarme ghemuită şi puţin încruntată, exact ca atunci… Îi aud respiraţia… O privesc în liniştea nopţii şi nu-mi vine să cred cât de norocoasă sunt… Îmi vine din senin să plâng… Pur şi simplu… Şi-mi vine să stau aşa, cu capul sprijinit de tocul uşii o veşnicie… doar ca să mă topesc uşor în somnul ei lin de copil ce se preface sub ochii mei în om mare. E ca atunci, demult… Suntem doar eu şi ea, ca-n ziua aceea lungă de primăvară, în care dintr-un suflet s-a desprins o rază prefăcută ea însăşi în  suflet…

Oftez şi închid încet uşa… Şi odată cu ea simt cum se învălmăşesc haotic secundele, în mii de imagini care-mi invadează memoria, iar şi iar... ca-ntr-o poveste fără sfârşit. 

11 ani de iubire pură… când s-au scurs oare…? 

La mulţi ani, Maria-Elisa!

Urme pe zăpadă

A trecut ceva vreme de când... La fel cum s-au scurs zile multe de când... Dar ce mai contează, faptul este oricum consumat şi nu am de gând să construiesc lamentaţii inutile pe tema căutării timpului pierdut sau a zăpezii buclucaşe care ne-a dereglat bioritmul în ultima săptămână. Aş putea să o fac, la o adică... dar aş fi ipocrită, pentru că eu n-am simţit nimic, nici măcar un pic de furie, în niciuna dintre dimineţile astea de un alb bizar. Aşa că mai bine nu... Şi totuşi e straniu, pentru că în mintea mea se fac involuntar nişte legături...

Am ieşit din casă cu două zile în urmă. După prognoza meteo şi după lacrimile virtuale de crocodil care au inundat Facebook-ul, din dorul nemărginit de primăvară al unora, metamorfozate în umor sarcastic sau de doi bani de alţii, mai spirituali, mă aşteptam să fie prăpăd. În fine, asta nu are prea mare importanţă. Trebuia să duc nişte cărţi la Centrul Cultural Francez (care, de fapt, a devenit, între timp, Institutul Francez), motiv suficient ca să ignor temperatura de afară. Săptămâna trecută am trecut pragul clădirii albe, după un răgaz de aproape 3 ani. M-a trecut un fior straniu când bibliotecara m-a întrebat dacă am mai avut vreodată permis acolo. Fireşte că am avut... Mi-am petrecut anii de liceu pe acolo şi multe dintre zilele mele de studenţie. Apoi... apoi vizitele au fost din ce în ce mai rare. Şi totuşi... m-a cuprins un fel de nostalgie incertă când, după câteva simple verificări, mi s-a spus că permisul îmi expirase din 2010. 3 ani... cât timp!!! N-am avut însă răgaz de nostalgii în după-amiaza aceea. Eram cu Elisa şi nu mi-aş fi iertat-o dacă i-aş fi spulberat entuziasmul de a pătrunde tainele unei limbi care îi este încă necunoscută. Aşa că am dat uitării orice încercare de declanşare a memoriei involuntare.

De data asta însă ştiam că nu mai am scăpare. Am lăsat la intrare cărţile restituite şi m-am strecurat cu paşi minusculi, dar fermi, în interiorul bibliotecii. M-am lăsat purtată de instinct care ştie el ce ştie... M-am trezit în faţa rafturilor cu beletristică, cu volume lucioase, ordonate frumos, pe litere şi pe genuri. M-am oprit brusc în mijlocul cărţilor, ca şi cum un parfum îndepărtat mă ţintuia locului. Da... parfumul acela de cărţi citite şi răscitite, albul ameţitor al pereţilor, apoi câteva titluri care-mi mângâiau amintirile dragi... M-a cuprins un dor de nu ştiu ce, un dor de cărţi, de oameni, de vise frumoase, de orice. Apoi, am atins în trecăt, cu vârful degetelor, cotoarele cărţilor, ca într-un ritual sacru de purificare tactilă a fiinţei. Am respirat adânc, cu zgomot, ca să-mi umplu sulfetul cu parfumul acela de cărţi. Mai târziu am aflat că un creator de la YSL a inventat cu ceva timp în urmă un astfel de parfum cu aromă de cărţi şi m-a amuzat gândul că pentru unii el ar putea ţine loc de lectură. Mi-am oprit degetele pe un cotor alb, imaculat, cu titlu simplu – Des pas sur la neige. Am scos cartea cu grijă din raft şi am luat-o cu mine fără să o deschid măcar, cu toate că nu aveam habar ce se ascunde între filele albe. N-am mai zăbovit, pentru că riscam o criză de nostalgie acută cu efecte secundare de durată şi săptămâna asta chiar nu-mi permit un astfel de lux. Poate săptămâna viitoare...

Acasă n-am rezistat însă la fel de bine tentaţiei. Am deschis cartea şi... ironie! Am dat peste o antologie de poezie canadiană. Nici nu mai ştiu când am citit ultima oară poezii, iar de poezii în franceză nici nu mai vorbesc... Preţ de o oră mi-au trecut prin faţa ochilor câteva zeci de nume cu sonorităţi inedite, nume pe care nu le mai citisem niciodată pe nicăieri – biografii pasagere pe care poate că alţii le-au studiat în profunzime, versuri sonore sau mai puţin sonore, în orice caz, reprezentative pentru literatura canadiană, aşa cum se înţelege din prezentările poeţilor reuniţi în această culegere de versuri. La un moment dat a trebuit să mă opresc. Am reluat lectura în seara asta, cu câteva ore în urmă, căutând în zadar ceva care să-mi rămână în minte, un fel de moto care să închidă în el ceva din esenţa parfumului care mi-a anesteziat sufletul acolo, printre rafturile albe cu margini roşii. Nimic. M-am încăpăţânat să fac însă paşi mai mari sau mai mici pe filele albe, acoperite răzleţ cu vorbe al căror sens nu mă cucereşte încă. (Să fi devenit eu oare insensibilă la poezie?). Dar, spre final... am găsit câteva versuri scrise de François Charon, un autor despre care n-am reţinut decât că era marxist şi naţionalist... dar, cui îi pasă...

Notre corps est un souvenir qui n’a plus de

Fenêtre. Ce n’est pas la peine de courir,

L’espace se soulève tout seul pour nous

Toucher un peu, l’espace emmène le souvenir

A la vitesse de l’avion qui nous effraie.

[…]

La vie ne peut plus attendre, la vie est

Tout à fait la vie.

Voilà! Titlul mi s-a părut însă atât de sumbru, încât nici nu-l mai transcriu… Am păşit repede printre rânduri, sărind graţios dintr-o pagină în alta, hotărâtă să nu pricinuiesc vreo supărare autorilor peste care am sărit doar aşa…pentru că nu-mi place cum sună primul vers din poezia lor. Adevărul este că n-am fost niciodată o cititoare pasionată de poezie. Poeziile sunt frumoase doar dacă te fac să vibrezi. Şi atât.

…cette fille avait toujours

des idées dans la voix

balancées parmi ses robes

[…]

Parfois aussi elle couchait son calme

Sur quatre draps de promesses espagnoles

[…]

(Tania Langlais)

Inchid cartea cu un fel de bucurie inexplicabilă şi abia acum înţeleg legătura… Urmele pe zăpadă sunt ireale, pentru că paşii mei s-au rătăcit demult în primăvară.