Am așteptat atâta vreme dimineața asta, încât acum, că a venit în sfârșit,
aproape că îmi pare ireală. Da, azi e marea mutare. Abia am reușit să mă
strecor printre maldărul de cutii care-și așteaptă călătoria spre alt spațiu în
care își vor continua existența lor monotonă de obiecte perisabile. Bucătăria
este însă intactă. Am refuzat să împachetez ceva de de prin ea, cel puțin
deocamdată. Îmi place să cred că măcar spațiul acesta al revelațiilor matinale,
cum îmi place să-l numesc, va rămâne intact nu doar în memoria mea. Desigur,
motivul real al neclintirii obiectelor din bucătărie este faptul că mobila
oricum nu se potrivește dincolo, pentru că a fost gândită special pentru
suprafața de aici. Dar continui să mă amăgesc cu ideea că bucătăria asta, una
din primele mele satisfacții în materie de estetică a decorării casei, va
rămâne mereu neschimbată și că voi putea oricând, cel puțin teoretic, să revin
aici ca să savurez o cafea, însoțită de ritualul meu matinal...
Privirea mi se îndreaptă aproape involuntar spre geam. Undeva pe aproape,
pe fundalul sonor al mașinilor care trec leneșe pe strada deja aglomerată la
ora asta, se aude un tropăit de cai. Poate părea bizar, dar de fapt e un sunet
familiar. Trec adesea pe aici căruțe care merg spre casele de pe Galata. Fac
abstracție de situația în sine și prefer să rețin doar sunetul sacadat al
potcoavelor care se izbesc ritmic de asfalt. Geamurile de la blocul de vizavi
au început să se deschidă unul câte unul. Nu iese încă nimeni la fereastră, dar
deodată îmi trec prin minte chipuri. Chipuri străine, a căror identitate îmi va
rămâne probabil întotdeauna necunoscută, dar care, paradoxal, îmi deveniseră
atât de familiare – doamna de la opt, pasionată de florile care-i colorează
pervazurile, bătrâna de la șapte care admiră non stop peisajul pe geamul de la
bucătărie și pe care adesea am comparat-o cu o statuie vie, adolescentul de la
9, cu freză emo, care-și fumează tacticos țigara și care între timp nu mai este
adolescent, ci bărbat în toată firea, câinele alb, tot de la 9, pe care nu l-am
mai văzut de ceva vreme cu lăbuțele pe pervazul bucătăriei... Un întreg
spectacol pe care l-am privit de atâtea ori involuntar... Jos, invariabil,
eternele tomberoane, populate din când în când de câte vreun sărman care-și
caută prânzul sau câteva vechituri care să-l ajute să întâmpine iarna. Îmi
ridic rapid privirea, ca să nu mă enervez. Măcar azi Salubrisul nu are program
matinal și nu-mi bruiază reveria cu zgomotul infernal al mașinii care ridică
gunoiul.
Îmi ridic privirea și, fără să vreau, mă las învăluită de melancolie și de
imaginea lucrurilor de care mă leagă atât de multe clipe pe care le-am adunat
în suflet în cei 11 ani pe care i-am petrecut aici. Dealul a început să capete
culori ruginii, e mai frumos ca niciodată și parcă vrea să-mi facă în ciudă.
Îmi trec prin minte, ca într-un film, clipe... săruturi în ploaie țopăind
desculț prin bălți, asfințituri magice în bătaia vântului, nămeți de zăpadă
rivalizând cu piatra sclipitoare a inelului... Apoi gândul îmi fuge, odată cu
privirea, pe câmpia care mărginește Bahluiul... oameni de zăpadă, Elisa
înfofolită în geaca de fâș roșie, scrâșnet de săniuță pe imensitatea albă...
Undeva, la mijloc – Arcadia, locul în care am făcut cunoștină cu minunea mică,
cu Tudor și în care am aflat că se poate să avem și noi civilizație în orașul
ăsta. Mai aproape... grădinița și creșa – cu amintiri contrastante cu cele
dinainte. În stânga, strada pe care se aude din când în când câte un scârțâit
de roți al vreunei mașini conduse de vreun șofer teribilist... De câte ori nu
am stat cu inima cât un purice până o vedeam pe Elisa pe celălalt trotuar, în
timp ce o urmăream cu privirea în drumul ei spre școală... Absorb dintr-o
privire panoramică toate imaginile ca și cum aș vrea să mi le întipăresc bine
bine în memorie, ca nu cumva să mi le șteargă vreodată cineva. Le interiorizez
cu fiecare amintire care-mi trece prin minte. Și mă retrag încet încet în
spațiul minuscul al bucătăriei – ea însăși loc sacru al atâtor amintiri. Îmi
trec prin minte chipuri de oameni care au trecut pe aici, replici pe care le-am
auzit sau le-am rostit, clipe de poveste sau de coșmar, trăite în întunericul
nopții sau în lumina diafană a răsăritului care se reflectă mereu în geamurile
blocului vecin... pe câteva dintre ele le retrăiesc acum ca și cum s-ar
întâmpla aievea...
Apoi, totul se oprește brusc. Câteva lacrimi mi se opresc și ele în gât,
odată cu nostalgia de care încerc să nu mă las copleșită, pentru că mă așteaptă
o zi grea, cu alte împachetări și despachetări... de amintiri strecurate în
obiectele care îmi umplu casa în care s-au scurs mai bine de 10 ani dintr-o
viață de om. Cafeaua a e pe terminate, la fel și dimineața mea nostalgică.
Gustul înecăcios al zațului de pe fundul ceștii și norii care s-au abătut
asupra pădurii de pe Galata mă trezesc inevitabil la realitate. Realizez brusc
că îmi va fi dor... Nu știu exact de ce anume, dar știu că-mi va fi dor... Îmi
va fi dor, într-un fel sau altul, de partea din mine pe care o las între
pereții aceștia – mărturie tăcută a trecutului – și de această ultimă ceașcă de
cafea băută în bucătăria din Mircea și de toate lucrurile frumoase care se
ascund în clipele nostalgice pe care le-am trăit în dimineața asta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu