... uneori zilele seamănă atât
de mult între ele, încât am impresia că visez mereu acelaşi vis pe care nu m-am
hotărât încă dacă să-l transform sau nu într-o realitate acceptată. Fiecare
dimineaţă se topeşte calm, în felul ei, într-un ritual căruia mă supun dintr-un
fel de inerţie fără nume, probabil din dorinţa de a prelungi cât mai mult
euforia pe care mi-o dă cafeaua. De cele mai multe ori dorinţa rămâne...
dorinţă. Chiar şi atunci când beau o porţie dublă de cafea, în speranţa că aş
putea totuşi păcăli nici eu nu ştiu pe cine. Apoi, de la o oră anume încolo
ziua se risipeşte într-un haos pe care, oricât m-aş strădui să-l modelez cumva,
în ceva, nu reuşesc. De cele mai multe ori eşuez lamentabil, în crize de
isterie controlată sau în lacrimi înghiţite pe furiş atunci când minunile adorm
şi camerele se umplu petru câteva ore de o linişte fragilă – simplă iluzie
nocturnă spulberată ulterior de alte şi alte dimineţi. Paradoxul este ca in
haosul acesta zilnic, reuşesc, nici eu nu ştiu cum, să regăsesc frânturi din
mine – bucăţi de fiinţă pe care credeam că le pierdusem prin alte haosuri atât
de îndepărtate acum...
Sunt zile în care simt acelaşi
lucru în o mie de feluri şi mi se pare că încă nu-i de ajuns. Un amestec
perfect omogen de iubire nemărginită şi de exasperare perpetuă, care mi se
rostogoleşte întruna în suflet asemeni unui bulgăre imens de stele din care cad
mereu bucăţi de jar ce-mi ard tâmplele... Seara evadez câteodată, nici eu nu
ştiu de ce. Ca s-o pot lua a doua zi de la capăt? Ca să nu uit cum e...dincolo?
Nu ştiu. Pur şi simplu. În toate lunile astea care s-au scurs de ceva vreme
încoace, am aflat că aerul, dacă este tras cu putere în piept, are virtuţi
nebănuite. Şi am mai aflat că uitatul la felinarele din parc, într-o
singurătate pe care unii ar cataloga-o drept dubioasă, dacă nu de-a dreptul
bolnăvicioasă, are un efect miraculos asupra sufletului.
O jumătate de oră. Atât... Timp
prelins în afara clepsidrei, ca să-mi pot aduna toate frustrările de părinte
depăşit adesea de propriul statut, de femeie pentru care feminismul în sine a
devenit oarecum desuet, de fiinţă complicată care, în fapt nu e chiar atât de
complicată, ci poate doar un pic prea altfel faţă alte fiinţe.
Uneori, ca acum, pleoapele mi
se închid încet, simultan cu mişcările din ce în ce mai lente ale degetelor
amorţite printre tastele şterse. Mă topesc din nou într-un fel de realitate-vis
din care se pare că nu mă voi trezi prea curând. Nimic din toate astea nu e, în
fond, o tragedie. Doar că pe undeva pe drum, printre eşecuri sau reuşite
provizorii de modelare a haosului, simt cum pierd lent câte o fărâmă din ceva
pe care nu am ştiut niciodată să-l numesc, dar pe care l-am căutat mereu. Şi mă
simt brusc, fără alte explicaţii, EU.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu