Îmi amintesc uneori cum în copilărie mă întrebam cum percep „oamenii mari”
înaintarea în vârstă. Îmi doream, ca orice copil, să cresc, să fiu „om mare”,
dar aveam adesea dubii în legătură cu ce însemna de fapt acest lucru. Mai
târziu, în vremea adolescenţei, am uitat pentru o vreme de „oamenii mari” şi de
curiozitatea în legătură cu percepţia lor temporală. Eram prea ocupată să
descopăr lumea prin propriii ochi ca să mai am răgaz şi pentru meditaţii
inocente pe seama adulţilor din jurul meu.
Anii adolescenţei reprezintă, cred, perioada în care am simţit acut
relativitatea timpului. Am conştientizat fiecare zi transformată în trecut,
fiecare întâmplare ce mi-a îmbogăţit sufletul avid de simţiri, metamorfozându-mă
prea repede în ceea ce aveam să devin în scurt timp – eu însămi. Apoi, de la o
vreme, am început să capăt răspunsuri la întrebări pe care nu le formulasem
vreodată, dar care se plămădeau în mine cu fiecare trăire, cu fiecare zvâcnire
a adevărului suprem că timpul trece cu sau fără voia mea, că nimic din ceea ce
fac, simt, gândesc, sper, nu are cum să-i oprească goana în care am simţit de
la un moment dat încolo că mă pierd, fără să reuşesc să ţin pasul decât în
forme provizorii de fericire aparentă, căutată sau întâmplătoare.
Ani buni după ce am devenit în sfârşit „om mare” am avut sentimentul că,
deşi înintarea în vârstă este inevitabilă, fiinţa mea interioară s-a
încăpăţânat să rămână ancorată într-un timp feeric, al experienţelor de
cunoaştere, undeva pe la şaptesprezece, optsprezece ani. Mă amuzam socotindu-mi
la fiecare sfârşit de an vârsta reală şi-mi spuneam, în glumă, că trebuie să
fie o eroare a destinului la mijloc. Nu l-am înţeles niciodată pe tata, care
tot de pe atunci a început să ne spună de câte ori avea ocazia, că se simte
bătrân, repetând de atâtea ori constatarea aceasta subiectivă, încât la un
moment dat m-am întrebat pe cine vrea, de fapt, să convingă. Pe nimeni... cred.
Sau poate doar pe el însuşi, de contrariul. Nu ştiu când am ridicat ancora şi
am plecat dintr-o adolescenţă prelungită inconştient în trăiri pe care atunci
aş fi dat orice să le repet la nesfârşit. Nu ştiu când am renunţat să mai visez
cu ochii deschişi la lumi poleite cu praf de stele cernut prin site agăţate de
suflet, ca într-o imensă moară de vise măcinate mărunt pentru a putea fi
depozitate în saci imaginari în cămări ascunse ale fiinţei. Nu ştiu ce vânt m-a
îndreptat către ţinuturi în care timpul şi-a schimbat culoarea, uitând să mai
fie timpul meu curcubeu din copilărie, dar ştiu că a existat un moment în care,
ca prin vis, mi-am amintit de vechea mea curiozitate – cum percep „oamenii
mari” timpul? Mi-a trecut într-o zi prin minte că o viaţă de om este, în fond, o
fărâmă de Timp... atât de nesemnificativă... Şi că orice am face, oricât de
mult am cunoaşte şi am iubi, oricât de intens ne-am trăi viaţa, nu luăm cu noi,
în final, decât... amintirea a tot ceea ce a fost sau ce ar fi putut să fie.
Oare cum s-ar comporta oamenii dacă ar şti dinainte care sunt limitele
temporale ale propriei vieţi? Ar fi mai buni, mai frumoşi, mai înţelepţi, mai
fericiţi? Poate că astfel de întrebări îşi găsesc răspunsul abia la final, când
oricum nu mai pot schimba nimic. Sau poate totul este doar în sufletul
fiecăruia dintre noi. Cine ştie... Tot atunci am conştientizat că orice
perioadă limitată poate fi împărţită în jumătăţi, în sferturi şi-n alte fracţii
zecimale, pe care nu m-am străduit prea mult să le analizez, dar care mi-au
generat involuntar gânduri legate de propriile limite temporale. În speranţa că
l-aş fi putut înţelege pe tata, m-am întrebat care ar putea fi considerată
jumătatea unei vieţi, obiectiv vorbind. N-am aspirat nicio clipă la revelaţia
unui răspuns exact, pentru că nu-mi amintesc să existe vreun precedent care să
demonstreze ceva în această privinţă. Mi-am imaginat totuşi că jumătatea vieţii
trebuie să fie undeva între treizeci şi patruzeci de ani şi, aproape
involuntar, mi-a revenit întrebarea retorică din copilărie. De data aceasta
interogaţia s-a autogenerat la persoana I singular. M-a cuprins o oarecare
nelinişte care s-a perpetuat o vreme şi s-a spulberat apoi în pragmatismul
cotidian sau în experienţe ale altor vârste. Ştiam că într-o zi trecerea în
cealaltă jumătate se va produce inevitabil, dar m-am consolat cu gândul meschin
că jumătatea a ceva relativ nu poate fi decât relativă ea însăşi, aşa că am
îngropat toate semnele de întrebare în alte semne de punctuaţie ce au dat sens
vieţii mele de până acum.
Mi se amestecă în suflet bucăţi de timp pe care le-am conservat în trăiri nepreţuite.
Mă invadează Timpul acum, în miez de noapte, printre melancolii ce se nasc
involuntar în astfel de clipe în care vârsta nu este doar o cifră într-un act
de identitate. Există un soi de voluptate bizară în această experienţă de
retrăire interioară a tot ceea ce înseamnă trecut. Nu am fost niciodată o
împătimită a bilanţurilor şi nici a promisiunilor deşarte pe care oamenii şi le
fac adesea dintr-o disperare inconştientă generată de nevoia acută de fericire
pe care o simt în asemenea momente. Aşa că nu, nu recapitulez, ci doar îmi
răsfăţ memoria cu crâmpeie de timp trecut ce-şi proiectează în viitor eternitatea
de esenţă umană. Nu regret nimic, nu sper nimic. Vreau doar să pot simţi până
la final frumuseţea clipei, aşa cum n-am ştiut, poate, s-o fac mereu până acum.
Acum când... simt că sunt la jumătate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu