Ne punem adesea dorințe în suflet. O facem, de cele mai multe ori, în
momente despre care știm că sunt făcute pentru a ne pune dorințe. Pentru că așa
ni s-a spus, pentru că așa fac cei din jurul nostru, pentru că sperăm că
dorințele împlinite înseamnă fericire. Iar uneori o facem pur și simplu...
pentru că dorințele sunt parte din noi, pentru că suntem oameni și nimic din
ceea ce este omenesc nu ne este străin până la final. Mi-a trecut adineaori
prin minte gândul că la cumpăna dintre ani universul întreg devine o imensă plasă
de fluturi în care se adună miliardele de dorințe ce prind aripi în câteva
secunde măsurate doar de diferențele de fus orar... Apoi mi-am amintit,
involuntar, de dorințe pe care eu însămi mi le-am pus într-o noapte ori alta,
la trecerea simbolică a timpului. Am renunțat repede să fac o retrospectivă,
pentru că am învățat fără să vreau în noaptea asta că recapitularea trecutului nu face decât
să deschidă inutil răni ce trebuie să rămână închise. Așa că m-am rezumat la
ultima astfel de dorință, pusă la început de an, pentru simplul motiv că pe
aceea nu o consider încă trecut, căci anul acesta pe sfârșite mai curge încă în
clepsidră...
Mi-am dorit ca anul acesta să fac Bine, mult Bine în jurul meu, fără să mă
gândesc pentru ce, pentru cine sau cum va fi să fac Binele. Am simțit pur și
simplu că acesta e rostul anului 2015 în viața mea. Poate că dorința asta s-a
născut din remușcări, ori din nevoia de liniște după furtuni ale căror ravagii
le mai simțeam încă. Sau poate că pur și simplu nu a fost decât reflexul prezenței
celor două minuni dragi care mi-au fost alături în noaptea dintre ani. Cine
știe... și oricum prea puțin contează. Mi-a revenit din când în când în minte,
de-a lungul anului, dorința aceasta de a face Bine. Nu, nu m-am întrebat dacă
se va îdeplini și nici nu mi-am propus să o transform în clișeu existențial al
unui an despre care știam că avea să fie altfel. Binele s-a înfăptuit fără să
îmi dau măcar seama. În nopți târzii de iarnă... într-o primăvară cu soare nou,
în aripi date unui zbor spre înalt... apoi, într-o vară în care am cunoscut
oameni care aveau mare nevoie de Bine și pe care cineva nevăzut mi i-a scos în
cale... și oameni care aveau ei înșiși nevoie să învețe să facă Bine. Și toate
acestea mi s-au perindat prin viață pe fundalul unui zbucium lăuntric pe care
nu-mi amintesc să-l mai fi trăit vreodată așa cum l-am trăit în toamna aceasta
mult prea lungă. Nu m-am gândit nicio clipă să-mi transform dorința dintre ani
într-o misiune forțată, nu mi-am propus nici să fac lumea mai bună și nici să
întorc din drum un destin în care de mult timp nu mai cred orbește. Am vrut
doar să fac Bine...
Și l-am făcut, fără să mă gândesc vreo clipă că Binele poate să însemne
vreodată Rău. Fără să știu, naiva de mine, că vorba aceea înțeleaptă care spune
că Binele este răsplătit cu Bine, are un cu totul alt sens decât acela pe care
cei mai mulți îl văd la suprafață. În ultimele luni am avut mereu sentimentul
copleșitor că tot Binele s-a întors împotriva mea, într-un fel ce-mi depășește puterea de înțelegere. Că ceva acolo, sus, s-a
întâmplat altfel decât ar fi trebuit să se întâmple. Că Binele făcut nu a fost
suficient de bun, că dezamăgirile măsurate în cifre haotice înșirate pe hârtie ori în vorbe
șubrede, în răutăți mici sau mari, în dureri de-o clipă sau de-o viață nu fac
parte din această imensă ecuație a Binelui. M-a frământat adesea gândul că,
poate, am îndrăznit prea mult, că, poate, dorința mea a fost nesăbuită și
sfidătoare, căci Binele suprem nu poate veni decât din locul acela în care noi,
oamenii, suntem prea mici ca să ajungem cât ne aflăm aici, pe Pământ. Apoi,
deodată, într-o bună zi, am început să mă lămuresc, să nu mai aștept nimic, să
nu mă mai gândesc la dorințe împlinite sau risipite în neant. Am încetat. Pur și
simplu.
În zilele acestea din urmă am văzut oameni fericiți. Am văzut oameni care
își doresc să fie fericiți... Oameni care nu știu încă unde se ascunde
fericirea... Am văzut zâmbete, lacrimi, luminițe în priviri îngăduitoare de îngeri
cu chipuri de oameni... Și tot zilele acestea zbuciumul a devenit durere. O
durere surdă, fără nume, în care s-au adunat parcă toate celelalte trecute
dureri ce întotdeauna mi se păreau că nu mai pot fi depășite de o alta mai
mare, o durere pe care o simt în toată ființa. Și poate că asta m-a făcut să înțeleg
ceea ce de ceva vreme îmi încolțise în suflet. Am înțeles fără să vreau că dorința mea dintre ani s-a îndeplinit. Și că, da, am făcut Bine în jurul meu. Iar dincolo de asta, am înțeles rostul adânc al dorinței mele din 2015...
Am înțeles, în sfârșit, că Binele îl faci pur și simplu, fără să aștepți
nimic, fără să socotești, fără să te întrebi de ce, fără să încerci să
intuiești consecințe și mai ales fără să te uiți înapoi. Binele există și el
este în fiecare dintre noi. Și da, poate că uneori este nevoie să ne punem
dorințe abstracte la cumpăna dintre ani pentru ca el să iasă la suprafață și să se întâmple. Și pentru că tot e rost de bilanțuri de final de an... Nu știu ce va fi, nu vreau să mai
știu ce a fost. Știu doar că există un Bine pentru fiecare dintre noi și că pentru mine 2015 a fost anul în care am
învățat cea mai importantă lecție pe care sufletul meu a primit-o vreodată –
lecția Binelui care nu așteaptă, nu trebuie să aștepte, nimic în schimb.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu