Ora de muzică

Avertisment: Rog de la început pe specialiștii în domeniu să manifeste toleranță față de cultura mea muzicală semidoctă și față de amestecul eterogen de sunete la care mi-am expus copiii în această zi toridă de august.

Așadar, muzica... încă de când Elisa era în burtică m-a fascinat ideea că bebelușii reacționează la muzică. Îmi amintesc că atunci lipeam de burtă căști în care se auzea Julio Iglesias, în speranța că asta va influența temperamentul Elisei. Nu știu dacă are vreo legătură cu muzica lacrimogenă pe care o ascultam pe vremea aceea, dar ea este, adesea, excesiv de sensibilă... Pe de altă parte, a fost de-a dreptul fascinată de când era mică de Linkin Park (?!), lucru oarecum inexplicabil pentru mine. La fel de inexplicabil ca și pasiunea ei mai nouă pentru... Roxette. Da, Roxette, ăia de pe vremea mea, despre care Elisa se miră că încă mai trăiesc (că doar... sunt de pe vremea mamei...). Să revin însă la întâmplarea care a dat naștere acestor rânduri...

La a doua experiență maternală nu am mai acordat la fel de multă importanță fenomenelor legate de muzică. Asta până alaltăieri, când am realizat brusc că Tudor reacționează prompt la sunetele din jur. În mașină, pe drumul din parc spre casă, a devenit irascibil din cauza oboselii și a căldurii. În disperare de cauză am început să lălăi Oac, oac, diri diri dam... Știu, imaginea e hilară, cu atât mai mult cu cât talentul meu vocal e limitat. Dar, surpriză! Tudor a tăcut, ba, mai mult, a început să râdă. Logic, nu? Doar nu era să plângă... l-a apucat și pe el râsul la manifestarea unui așa talent de excepție. Am improvizat la greu, pentru că nu-mi aminteam versurile... La un moment dat s-a plictisit și a trebuit să schimbăm melodia. În pădurea cu alune... Ufff, nici pe asta n-o știu bine... Noroc de Elisa, care îmi sare în ajutor, amuzându-se teribil de recitalul meu. Noroc că între timp am ajuns la destinație. Așadar, misiune îndeplinită!

A doua zi, adică ieri, mi-am amintit de lacunele mele în materie de Oac, oac... așa că am purces la revigorarea memoriei, cu ajutorul (al cui altcuiva?) internetului. Hmmm, uite că mai sunt și lucruri bune pe internet... Două clicuri și gata! Memorie recăpătată! La auzul melodiei Tudor a scos un chiot de bucurie. Măi să fie! Oare și-o fi amintit de recitalul din ajun sau pur și simplu sunetele ieșite din cutia neagră îl fascinează? Indiferent care a fost cauza, un lucru e cert... muzica nu îi este indiferentă copilului meu. Am experimentat în continuare câteva fragmente, primele care mi-au venit în minte, la întâmplare, fără să țin cont de genuri muzicale sau de alte cine știe ce criterii sofisticate. Și așa, dintr-un clic în altul pe youtube, s-a scurs o după-amiază întreagă, care de obicei trece destul de greu în aceste zile caniculare... Nu rețin întreg repertoriul, însă mi-au rămas în minte câteva dintre preferințele lui Tudor. Oac, oac... (cred că va rămâne încă mult timp number one), O portocală (și Elisa și Tudor sunt fascinați de această melodie), My heart will go on, lălăită de Elisa (nu dați cu roșii, a fost alegerea ei...), Ob-la-di, ob-la-da și... (vă rog aplauze)... Mozart. Da, da, Mozart... mai multe bucăți, dar mai ales asta. Elisa a participat activ la toată audiția, fie sugerând melodii pe care le știa deja, fie minunându-se de existența unora pe care îi spuneam să le caute. S-a amuzat când i-am povestit că și ea avea bucățile ei preferate când era de vârsta lui Tudor. Una dintre ele era fragmentul acesta dintr-un concert al lui Andre Rieu... Câte amintiri...

Una peste alta, nu pot să trec cu vederea două lucruri pe care mi le-a prilejuit experiența de ieri. Primul, inedit pentru mine ca părinte, este reacția pozitivă a Elisei atunci când i-a ascultat pe cei de la The Beatles, despre care nu auzise niciodată până acum. Faima lor, despre care i-am povestit în câteva cuvinte, i-a stârnit curiozitatea. I-a plăcut Hey Jude... și asta nu poate decât să mă bucure. Al doilea, ceva mai trist pentru adultul din mine, căruia îi place să creadă că păstrează mereu în suflet fragmente nealterate de copilărie, este că am realizat brusc că eu nu îmi amintesc nimic de la orele de muzică. Nu-mi amintesc nici măcar chipurile profesorilor cu care le-am făcut, nimic... îmi trece vag prin minte doar imaginea unui caiet de muzică mâzgălit cu încercări stângace de a desena un cheia sol perfect... și cam atât. M-a cuprins un fel de îngrijorare timpurie la gândul că ai mei copii au toate șansele să repete, la rândul lor, această experiență a uitării, dat fiind haosul în care plutește sistemul educațional din România. Dar, asta e o altă poveste...

Revin la experiența de ieri. Așadar, muzica... da, muzica poate face minuni, fie că este vorba de liniștea pe care o aduce unui bebeluș iritat de căldura din mașină, fie că este vorba de o adolescentă în devenire care-și descoperă fascinată propria personalitate, fie că este vorba de un adult care-și rememorează, prin intermediul ei, trecutul. Muzica ne leagă într-un fel inexplicabil sufletele de alte suflete, salvând pentru eternitate clipe care altfel ar fi, probabil, sortite uitării.

PS: Câteva fragmente care-mi plac mult, dar pe care nu le-am pus copiilor mei, pentru că nu știu (încă) cum să le explic amestecul de tristețe și bucurie pe care îl simt de fiecare dată când le ascult...