Rutină… dulce-amăruie rutină…

Mă tot gândesc de ceva vreme despre ce aș putea să scriu astăzi. Căror gânduri și simțiri să le mai dau viață virtuală în fraze pe care (chiar așa!) nici nu știu câtă lume le citește. Și nu pentru că nu aș avea despre ce să scriu... Oho, chiar am un repertoriu consistent, mare parte din el încadrabil la categoria Realism involuntar care, în mod surpinzător, tinde să devină din ce în ce mai bogată, în detrimentul altora despre care credeam că le voi umple imediat încă din noaptea în care m-a bântuit ideea blogului și care rămân (încă) suspendate într-o așteptare nedefinită. Să relatez un nou episod din odiseea răbdării suprasolicitate în periplurile mele inevitabile prin magazinele ieșene? Sau poate despre concertul din blocul de vizavi de sâmbătă noaptea, care a venit ca un fel de răzbunare pe ora mea de muzică, silindu-mă să am coșmaruri pe fundalul celor mai în vogă hituri manelistice? Sau despre ieșirea la iarbă verde-uscată, în spirit autentic românesc de duminică? Sau mai degrabă despre filmul pe care l-am văzut zilele trecute și care mi-a adâncit în suflet sentimente pe care le am uneori... ? Voi scrie (sau poate că nu) despre fiecare dintre ele în zilele care urmează. Îmi spun mereu asta... voi scrie, voi face, voi... folosesc mereu un viitor al amânării refuzând să admit că în realitate nu reușesc încă să-mi organizez vreodată timpul astfel încât să am măcar iluzia că le fac pe toate.

De curând am început să-mi creez un fel de rutină, impusă cu siguranță, inevitabil, și de experiența maternității. E clar că atunci când ai copii, nu mai faci ce vrei tu (aviz amatorilor!), însă măcar ai sentimentul că tot ceea ce faci, chiar dacă uneori devine repetitiv și stresant, nu e în zadar. Azi, bunăoară... m-am trezit devreme, mi-am băut cafeaua citind mailuri și navigând haotic pe net, am fiert morcovi și pătrunjel pentru micul dejun al lui Tudor, am început să mai scriu câte ceva și... și... două ore au zburat în câteva clipe. Odată ce se trezesc minunile nu mai e nimic de făcut „pentru mine”. Devin brusc și involuntar mama care nu va fi niciodată perfectă, ci mereu crizată de imposibilitatea de a le face pe toate; încerc să-mi împart timpul așa încât să am sentimentul că-mi ajunge. E inutil să mai spun că nu reușesc niciodată... Dar face și asta parte din rutină... un fel de rutină dulce-amăruie, la fel ca și cafeaua pe care o savurez în fiecare zi ca pe un moment de glorie asupra eternului prieten dușman – timpul. De acord... din când în când rutina îmi este zdruncinată de momente de fericire sau de nostalgii care trec la fel de repede cum se nasc. Aștept fiecare anotimp asemeni unui copil nerăbdător în fața unei cutii colorate cu fundă roșie și mă plictisesc de fiecare în parte la fel de repede... Scriu, citesc, râd, mă joc cu minunile, plâng din când în când, mă enervez, mă agit, mă plimb, îmi fac mereu planuri și, mai presus de toate, îmi promit că nu voi deveni un alt clișeu al speciei umane lâncezind într-o rutină tristă, fără sens. Mă zbat în mine și simt uneori că mă înec într-o mare de ignoranță a lumii în care trăiesc, însă de fiecare dată ajung din nou pe linia de plutire – același amestec inofensiv de rutină și de surpriză. Echilibru? În niciun caz. Poate doar o permanentă nevoie de a mă regăsi, mereu altfel.

Încă o ceașcă de cafea terminată, o altă jumătate de oră prelinsă în eter. Afară – cuptor. În casă – aproape la fel. În curând se trezește Tudor... Elisa citește Făt-frumos din lacrimă... Zi obișnuită îndreptându-se iremediabil spre un final banal. Sau, poate, cine știe...