După 20 de ani

A trecut ceva vreme de când nu am mai găsit răgazul să înşir gânduri în fraze alintate pe hârtie virtuală. „N-am găsit” e un fel de a spune... nici măcar nu ştiu dacă am căutat. Pragmatic vorbind, am fost prea ocupată cu despachetatul cutiilor care parcă nu se mai termină. Încă mai găsesc în fiecare zi câte ceva de pus în ordine, câte un obiect rătăcit căruia mă chinui să-i găsesc locul şi care îmi aminteşte că abia m-am mutat în altă casă, pentru că altfel aş avea impresia că stau aici de o viaţă. De fapt, motivul e cu totul altul, prea puţin pragmatic de altfel. Mi-a trebuit ceva timp să-mi obişnuiesc sufletul cu schimbarea asta atât de aşteptată –  un fel de regăsire a unui paradis pierdut demult, într-o altă toamnă, când timpul se scurgea într-un alt ritm, despre a cărui autenticitate nu-mi imaginam atunci că mă voi putea îndoi vreodată...

Iată-mă, aşadar, după aproape 20 de ani, redescoperind Copoul. Oricât de patetic ar suna, pentru mine e un fel de tărâm magic, al întâmplărilor din adolescenţă şi al experienţelor care mi-au dat aripi şi pe care le port cu mine peste tot pe unde mi se rătăcesc paşii. Redescoperirea a început totuşi cu un mic paradox. După ce am aşteptat toată vara să mă plimb prin parc fără să fie nevoie de o oră ca să ajung acolo, acum, când în sfârşit aşteptarea a ajuns la final, mi-au trebuit aproape două săptămâni ca să trec strada şi să îmi las paşii să se piardă pe aleile mărginite de arbori încă verzi. Iar când, într-un final, s-a întâmplat, am realizat că trăiesc de fapt o experienţă nouă, un fel de deja-vu distorsionat, amestec bizar de nostalgie şi de revoltă faţă de trecerea implacabilă a timpului, tulburat de conştientizarea bruscă a faptului că lumea este într-o permanentă schimbare. Succesiunea rapidă a primelor zile petrecute aici mi-a amintit că timpul este relativ şi că însăşi propria percepţie a scurgerii lui suferă transformări inevitabile. Revelaţia a început încă din prima zi de şcoală a Elisei. Am trăit la unison emoţia unui nou început, care pentru mine a însemnat deopotrivă o retrăire intensă a primilor mei paşi în şcoala în care mi-am petrecut adolescenţa. E drept că eu aveam pe atunci câţiva ani în plus, dar judecând după rapiditatea cu care se maturizează azi copiii, diferenţa este aproape insesizabilă. Şi-a îmbrăcat triumfătoare uniforma şi a fost toată numai un zâmbet până aproape de şcoală. Apoi, deodată, pe terenul de sport, în mijlocul mulţimii aceleia gălăgioase i-am simţit în privirea jucăuşă şi în tremurul vocii bătăile inimii. I-am urmărit cu privirea paşii timizi printre ţâncii de clasa a cincea, până când buclele i s-au pierdut în marea sobră de uniforme negre, înviorată de petele multicolore ale nelipsitelor buchete de flori din prima zi de şcoală. Apoi, ca prin minune, o linişte nouă mi s-a aşternut peste sufletul încercat de emoţii matinale. Am simţit mai mult ca până acum că Elisa îmi seamănă mult şi că asta mă va ajuta, poate, să-i înţeleg temerile şi bucuriile, chiar dacă acum mă aflu de cealaltă parte a baricadei şi timpul curge pentru mine altfel decât pentru ea.

La câteva zile distanţă, într-una din dimineţile cu soare încă văratec, am reuşit să mă strecor în parc. Am lăsat baltă dorinţa de a pune cât mai repede totul în ordine pentru că mi-am amintit că toamna este adesea imprevizibilă şi că am toate şansele să-i ratez splendoarea dacă nu îmi fac curaj să trec strada mai repede. M-am plimbat mult în dimineaţa aceea şi-n cele ce i-au urmat, ca şi cum aş fi vrut să recuperez timpul pierdut. M-au năpădit amintirile într-o nostalgie haotică, de care încă n-am reuşit să mă vindec, întreruptă din când în când de chiotele de veselie ale lui Tudor, care e de-a dreptul fascinat de dimineţile petrecute în parc, printre frunzele mişcătoare, sau de replici hilare ale celor din jur, care mă readuc în permanenţă în prezent – un prezent al contrastelor, ce-mi aminteşte din nou de timp şi de trecerea lui necruţătoare. Într-o dimineaţă am auzit involuntar conversaţia grăbită a câtorva adolescenţi care se îndreptau spre foişor, plictisiţi deja de ore încă din prima săpămână de şcoală – Auzi fată, să-mi spună el mie să vin cu sacou şi cu ghiozdan! (el fiind, cum am dedus ulterior, directorul şcolii...) Da’ ce, noi suntem boboci să ne frece atâta la cap? Am preferat să ignor restul conversaţiei, care probabil că a continuat în acelaşi registru... Nu m-am putut abţine totuşi să-mi spun în sine că parcă pe vremea mea adolescenţii aveau dileme existenţiale mai profunde decât uniforma şi ghiozdanul... Mi-am redirecţionat paşii către o parte mai puţin populată a parcului, însă... Fatalitate! cum ar spune venerabilul dramaturg... pe una dintre bănci doi inşi cam de aceeaşi vârstă, nu foarte înaintată, dar trecută demult de pragul adolescenţei în orice caz, discutau despre... doctoratul lui Ponta. Da, se pare că subiectul nu şi-a epuizat încă resursele generatoare de conversaţii mai mult sau mai puţin inteligente. Prin urmare, n-am scăpat nici aici de plagiat. N-am putut totuşi să nu remarc faptul că discuţia, de altfel inutilă şi tardivă, se purta la un alt nivel decât cea a precupeţelor din Alexandru. Vorba aia, suntem într-un cartier de universitari... Îmi venea să râd singură. Comentatori din ăştia intelectuali, atotştiutori, erau cu siguranţă şi pe vremea mea. Noroc că Tudor mi-a distras atenţia aruncând tacticos din căruţ jucăriile, cu o mulţumire de sine copleşitoare.

Câteva zile mai târziu, am ajuns, inevitabil, prin zona Universităţii. Întâmplarea face că a trebuit să rezolv câteva treburi ultrapragmatice cu implicaţii birocratice chiar în ziua deschiderii anului universitar. Am luat aşadar pulsul studenţimii la cald, cum s-ar spune. Forfotă de nedescris, condimentată de tocuri zgâriind asfaltul şi de ţinute sfidând trotuarul, asortate cu un limbaj pe măsură, urlat la propriu în iphone-uri de ultimă generaţie. Replici indescifrabile, rostite într-un haos în care comunicarea nu pare să fie miza reală. Gărduţul din faţa corpului A e plin de studenţi care încă nu şi-au intrat în ritm după party-urile de început de an universitar, care se vor ţine lanţ încă vreo săptămână, două. Printre ei - mulţi boboci, unii extaziaţi de noul statut care îi va scuti de stresul inutil al uniformei şi ghiozdanului, alţii contrariaţi de amănunte pe care în cel mai scurt timp le vor ignora, probabil – Păi ce, ăsta e orar, frate! Mâine am de la 8, după aia pauză până la 2, apoi curs, tre’ să vin iar de acasă. Păi mai bine nu mai vin deloc, nu? Mi-a venit din nou să râd singură şi mi-am amintit de orarul meu din anul I, când lunea aveam cursuri şi seminarii de la 8 dimineaţa la 8 seara, cu pauză din două în două ore. Ce chestie, uite că pe vremea aceea mie nu-mi trecuse prin cap că aş fi putut să nu mai vin deloc. Am învăţat mult mai târziu asta, dar n-am aprofundat fenomenul decât atunci când cursurile erau de-a dreptul plictisitoare... Poate că e doar efectul vârstei, dar am din ce în ce mai mult sentimentul că lumea se mişcă după alte reguli, schimonosite prea des de oameni care nu mai ştiu să preţuiască nimic din ceea ce cândva era frumos.

Într-una din serile trecute mi-am dat seama că în cele trei săptămâni de când m-am mutat în Copou m-am gândit de mai multe ori la trecut într-un mod în care nu obişnuiam să o fac până acum. Chiar dacă n-am rostit-o cu voce tare, expresia „pe vremea mea...” a devenit un fel de laitmotiv al plimbărilor mele zilnice. Poate părea comic... dar nu e... am înţeles asta seara trecută când mă întorceam acasă, pe străduţa pe care în urmă cu aproape 20 de ani mergeam dimineaţa spre şcoală. Am zărit printre blocuri geamul de la bucătărie al apartamentului în care am locuit în anii de liceu. De fapt, de trei săptămâni încoace, îl privesc de fiecare dată când trec pe acolo şi-mi spun că voi trece într-o zi să bat la uşa doamnei Nina, la care am stat în gazdă timp de patru ani. Amân însă mereu momentul. Nu ştiu nici eu de ce. Fereastra aceea nu e niciodată luminată. Mă înfioară întunericul tăios care răzbate până în strada pe care trec eu şi, mai mult decât întunericul, după un calcul simplu în care cifrele devin deodată importante, mă înfioară gândul că s-ar putea să nu-mi mai deschidă nimeni... după 20 de ani...