Unul dintre
motivele care m-au făcut să-mi doresc din prima clipă să ne mutăm în
apartamentul cel nou a fost acela că este la parter. Ştiu, poate părea fără
sens, mai ales că, în genere, lumea fuge de parter din varii motive, care mai
de care mai pragmatice. De fapt, nici eu nu prea ştiam la momentul respectiv de
ce mi-a surâs ideea de a locui la parter, după mai bine de 10 ani de trai la
înălţime. Am aflat ieri, într-o clipă sublimă, de repaos involuntar, savurat pe
furiş în semiobscuritatea care învăluie sufrageria. Arborii de dincolo de
ferestre au început să se mişte într-un balet monoton care a devenit de câteva
zile un fel de laitmotiv al dimineţilor mele. O pală de vânt mai vioaie a
transformat tabloul într-o autentică feerie autumnală. Zeci de frunze luate
prin surprindere s-au legănat haotic prin aer preţ de aproape un minut. Ceaţa
lăptoasă, rarefiată pe alocuri într-un mod straniu naşte în fiecare dimineaţă
iluzii optice inedite. Mi s-a părut pentru o clipă că plouă cu stropi
neobişnuit de mari, ce tăiau de-a curmezişul dârele de fum verzui. M-am oprit
brusc din eternul periplu spre bucătărie – da, ploua, dar într-un fel
neobişnuit. Ploua o ploaie de frunze ameţite, ce păreau împrăştiate anume ca
să-mi însenineze mie ziua, de o mână dibace care jongla undeva acolo sus,
deasupra copacilor. A durat doar câteva clipe, prea puţin ca să mă dezmeticesc
de-a binelea, suficient însă pentru ca în urmă să rămână covorul multicolor pe
care-l pomeneam atât de des în compunerile despre toamnă pe vremea când eram în
clasele primare. Pe parcursul zilei au mai urmat câteva reprize, la fel de
scurte, de ploaie de frunze. Am tresărit de fiecare dată cu aceeaşi uimire
naivă, de om mare care se amăgeşte cu trucuri de copil, ca să păcălească
monotonia zilelor din ce în ce mai mohorâte ale unei toamne pe care şi-o
imaginase altfel...
Mi-am amintit
brusc de culorile toamnei, aruncate peste pădurea de pe deal, de aceeaşi mână
dibace. Acolo eram însă prea sus ca să simt pulsul frunzelor căzătoare. Acolo
nu vedeam niciodată toamna, de la fereastră, ploaia de frunze. Îmi plăcea
totuşi sentimentul acela de libertate pe care mi-l dădea apropierea de cer, chiar
dacă, de cele mai multe ori, îmi era frică să privesc în altă direcţie decât în
zare. Eram aproape de vânt, aproape de dealuri, aproape de apus şi de răsărit.
Îmi închipuiam mereu că universul se vede cel mai bine de acolo şi cele mai
simple lucruri le resimţeam ca pe adevărate revelaţii. Mă lăsam cucerită în
fiecare noapte de luminiţele din perdea, încercând în zadar să ghicesc care
dintre ele erau stelele adevărate. Din când în când mi se face dor de ele... de
stele. Aici le văd rar, prin ochiul decupat într-una dintre coroanele copacilor
din dreptul camerei Elisei. Prea rar ca să-mi mai fie familiare. În seara asta
le-am revăzut însă într-o fotografie dragă...
Zâmbesc, târziu
în noapte... Poate că frunzele sunt stelele mele din perdea metamorfozate. Devin
uşor patetică, ştiu... Dar cine poate condamna o fiinţă îndrăgostită de-o
ploaie de frunze şi oftând de dorul stelelor din perdea?
 |
| Stelele din perdea |
 |
| Toamna... pe deal |
 |
| Aşteptând o altă ploaie de frunze... |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu