redirect

joi, 25 octombrie 2012

Ploaia de frunze şi stelele din perdea


Unul dintre motivele care m-au făcut să-mi doresc din prima clipă să ne mutăm în apartamentul cel nou a fost acela că este la parter. Ştiu, poate părea fără sens, mai ales că, în genere, lumea fuge de parter din varii motive, care mai de care mai pragmatice. De fapt, nici eu nu prea ştiam la momentul respectiv de ce mi-a surâs ideea de a locui la parter, după mai bine de 10 ani de trai la înălţime. Am aflat ieri, într-o clipă sublimă, de repaos involuntar, savurat pe furiş în semiobscuritatea care învăluie sufrageria. Arborii de dincolo de ferestre au început să se mişte într-un balet monoton care a devenit de câteva zile un fel de laitmotiv al dimineţilor mele. O pală de vânt mai vioaie a transformat tabloul într-o autentică feerie autumnală. Zeci de frunze luate prin surprindere s-au legănat haotic prin aer preţ de aproape un minut. Ceaţa lăptoasă, rarefiată pe alocuri într-un mod straniu naşte în fiecare dimineaţă iluzii optice inedite. Mi s-a părut pentru o clipă că plouă cu stropi neobişnuit de mari, ce tăiau de-a curmezişul dârele de fum verzui. M-am oprit brusc din eternul periplu spre bucătărie – da, ploua, dar într-un fel neobişnuit. Ploua o ploaie de frunze ameţite, ce păreau împrăştiate anume ca să-mi însenineze mie ziua, de o mână dibace care jongla undeva acolo sus, deasupra copacilor. A durat doar câteva clipe, prea puţin ca să mă dezmeticesc de-a binelea, suficient însă pentru ca în urmă să rămână covorul multicolor pe care-l pomeneam atât de des în compunerile despre toamnă pe vremea când eram în clasele primare. Pe parcursul zilei au mai urmat câteva reprize, la fel de scurte, de ploaie de frunze. Am tresărit de fiecare dată cu aceeaşi uimire naivă, de om mare care se amăgeşte cu trucuri de copil, ca să păcălească monotonia zilelor din ce în ce mai mohorâte ale unei toamne pe care şi-o imaginase altfel...

Mi-am amintit brusc de culorile toamnei, aruncate peste pădurea de pe deal, de aceeaşi mână dibace. Acolo eram însă prea sus ca să simt pulsul frunzelor căzătoare. Acolo nu vedeam niciodată toamna, de la fereastră, ploaia de frunze. Îmi plăcea totuşi sentimentul acela de libertate pe care mi-l dădea apropierea de cer, chiar dacă, de cele mai multe ori, îmi era frică să privesc în altă direcţie decât în zare. Eram aproape de vânt, aproape de dealuri, aproape de apus şi de răsărit. Îmi închipuiam mereu că universul se vede cel mai bine de acolo şi cele mai simple lucruri le resimţeam ca pe adevărate revelaţii. Mă lăsam cucerită în fiecare noapte de luminiţele din perdea, încercând în zadar să ghicesc care dintre ele erau stelele adevărate. Din când în când mi se face dor de ele... de stele. Aici le văd rar, prin ochiul decupat într-una dintre coroanele copacilor din dreptul camerei Elisei. Prea rar ca să-mi mai fie familiare. În seara asta le-am revăzut însă într-o fotografie dragă...

Zâmbesc, târziu în noapte... Poate că frunzele sunt stelele mele din perdea metamorfozate. Devin uşor patetică, ştiu... Dar cine poate condamna o fiinţă îndrăgostită de-o ploaie de frunze şi oftând de dorul stelelor din perdea?

Stelele din perdea

Toamna... pe deal

Aşteptând o altă ploaie de frunze...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu