Mi-e dor uneori
de vară... Un dor nebun pe care nu-l pot explica în cuvinte prea multe, dar
care-mi umple fiecare atom din corp şi care-mi pictează sufletul în culori
străvezii, de mare mirosind a ploaie. Alteori mi-e dor de toamnă. Simt frunze
imaginare umplându-mi palmele goale şi alunecându-mi necontenit printre degete,
într-o mişcare grăbită şi nestatornică. Îmi lipseşte uneori mirosul de verde
crud şi nebunia mugurilor ce stau să plesnească şi-n fiecare an aştept zăpada
cu nerăbdarea unui copil care nu-şi găseşte astâmpăr la gândul că i se vor topi
pe pleoape fărâme de cer.
Am ascuns în
fiecare anotimp atâtea clipe magice urzite-n poveşti scrise pe pagini
imaginare, încât uneori nu mă pot hotărî pe care dintre ele s-o recitesc. Dau
mereu paginile rapid şi mă opresc doar atunci când îmi obosesc degetele iluzorii
pe litere scrijelite mai adânc în file de suflet. Atunci mă cuprinde o teamă
inexplicabilă de mine însămi; o convertesc în tăceri de-o clipă în care-mi
azvârl toate regretele pe care ar fi trebuit să le trăiesc cândva. Mi se face mereu
brusc dor de alt anotimp în care fug fără să pun niciun semn de carte acolo
unde am poposit. Şi alerg, alerg dintr-un anotimp în altul, lăsându-mă
copleşită de farmecul diafan al începuturilor şi refuzând cu încăpăţânare
finalurile. Întotdeauna mi se face dor de alt anotimp înainte ca cel în care se
întâmplă să fiu să se apropie de sfârşit. E ca şi cum m-aş strecura pe furiş
dintr-o încăpere în alta, pe un culoar circular, într-un itinerar continuu
printre amintiri pierdute în spirala timpului.
Veri minunate, toamne
pustii, primăveri cu parfum de liliac, ierni ale vrajbei, veri cu ploi calde şi
nopţi interminabile, toamne cu fluturi, ierni de poveste... – toate se
contopesc într-un singur şi etern anotimp al fiinţei mele, prin care trec
continuu, scrijelind mereu alte şi alte poveşti (pagini pentru anii ce vor veni
negreşit) fără să-mi pese că uneori îmi plagiez trecutul. Încerc câteodată să mă agăţ de un anotimp sau
de altul. Nu-mi reuşesc. N-apuc niciodată să-mi dau seama care e anotimpul meu
preferat. Probabil că e nevoie de ceva antrenament şi pentru o ispravă ca asta.
Alerg mereu printre ele şi simt că nu mă pot opri. E ca şi cum sufletul mi-e ascuns
mereu undeva între anotimpuri, balansându-se cu agilitatea unui acrobat care
merge pe sârmă fără să se gândească vreo clipă că şi-ar putea pierde
echilibrul. Nu mai caut răspunsuri. Mi-e bine aşa, permanent suspendată între
anotimpuri. Şi-n clipa asta ştiu doar că... vreau să ningă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu