Prima zăpadă... altfel...

Îmi era dor de ea. Nu la fel de mult ca în alţi ani, dar îmi era dor. Simţeam, undeva în adâncul fiinţei, că liniştea va veni odată cu ea, că sufletu-mi învăluit în alb va regăsi acel ceva pe care nu reuşesc să mi-l numesc, dar pe care ştiu că-l pierd cu fiecare zi care se scurge în neant. Mi-am spus într-una din zilele trecute că vreau să ningă. De fapt... voiam doar o schimbare de anotimp sau de altceva, ceva care să rupă monotonia caldă a ultimelor săptămâni. Nici nu mai ştiu exact ce voiam şi poate că nici nu mai are importanţă...

Cu o seară înainte mi se păruse că ninge. Goneam spre casă, pe strada pustie, dar îmi plăcea să cred că nu am o destinaţie anume, că mă pierd pur şi simplu în noapte, fie şi pentru câteva minute. De fapt ploua într-un fel bizar, cu stropi mari care nu se hotărau încă dacă să se metamorfozeze sau nu. Se izbeau de parbriz ca şi cum ţineau neapărat să-mi facă în ciudă. Ştiam că metamorfoza avea să se producă peste noapte şi că aveam s-o ratez. Mi-am amintit brusc de o dimineaţă trecută de decembrie, când fusesem părtaşă la uvertura anotimpului alb, începută haotic cu aceiaşi stropi imenşi care se transformau sub ochii mei în fulgi, în timp ce urcam Copoul şi-n toată fiinţa îmi răsuna un singur gând - Ningeeeee!!! Era altfel... Melodia care începuse între timp la radio, m-a dus într-o altă iarnă îngheţată... Mi-am amintit involuntar de o fiinţă blândă, care s-a stins în iarna aceea, apoi de alte ierni ale copilăriei, rătăcite pe undeva prin memorie. Contrar obişnuinţei pe care mi-am creat-o în timp, n-am prelungit agonia dincolo de minutele care mă despărţeau de revenirea în spaţiul cotidian. Pentru prima oară, după mult timp, nu m-am lăsat copleşită de melancolie. Am revenit în prezent atât de firesc, ca şi cum nimic din tot ce-mi trecuse prin minte nu se întâmplase vreodată.

Am adormit greu, cu gândul la iarnă. Ştiam că a doua zi dimineaţă avea să fie totul alb. Ştiam... pur şi simplu... la fel cum ştiam că iarna aceasta nu va mai fi la fel. Uitasem însă cât de frumoase sunt lucrurile simple. Noroc că are cine să-mi amintească... M-a trezit Elisa, cu bucuria pe care numai copiii ştiu s-o exprime atât de firesc – Mamaaaa, a nins!!! I-am zâmbit tandru, cu ochii încă grei de somn – Ştiu că a nins... Întrebarea ei m-a trezit brusc – De unde ştii, că doar n-ai dormit afară... Chiar aşa, de unde ştiam? Am izbucnit amândouă în râs şi am rămas pentru câteva secunde cu ochii lipiţi de ferestrele mari prin care inunda  lumină diafană.

Când s-a trezit Tudor, era deja lumină de-a binelea. L-am luat instinctiv în braţe şi l-am dus la fereastră. Aveam nevoie de încă o reacţie spontană de copil, care să-mi amintească de ce mi-am dorit să ningă. A făcut nişte ochi mari, m-a privit cam nedumerit şi a întins degeţelele spre fereastră – Aaaaaa!!! A lovit de câteva ori geamul cu mânuţele, apoi a izbucnit în râs şi a început să mă pupe pe obraji. Ne-am plimbat aşa, îmbrăţişaţi copilăreşte, pe la toate ferestrele. M-a cuprins deodată o bucurie nouă, ca şi cum aş fi văzut pentru prima dată zăpada... altfel...

Printre crengile albe se mai zăreau însă câteva pete galbene, rămăşite ale unei toamne târzii, care-mi aminteau că ochiul meu de adult maturizat forţat este condamnat să observe mereu detalii inutile ce deformează micile bucurii ale lucrurilor simple.