Urme pe zăpadă

A trecut ceva vreme de când... La fel cum s-au scurs zile multe de când... Dar ce mai contează, faptul este oricum consumat şi nu am de gând să construiesc lamentaţii inutile pe tema căutării timpului pierdut sau a zăpezii buclucaşe care ne-a dereglat bioritmul în ultima săptămână. Aş putea să o fac, la o adică... dar aş fi ipocrită, pentru că eu n-am simţit nimic, nici măcar un pic de furie, în niciuna dintre dimineţile astea de un alb bizar. Aşa că mai bine nu... Şi totuşi e straniu, pentru că în mintea mea se fac involuntar nişte legături...

Am ieşit din casă cu două zile în urmă. După prognoza meteo şi după lacrimile virtuale de crocodil care au inundat Facebook-ul, din dorul nemărginit de primăvară al unora, metamorfozate în umor sarcastic sau de doi bani de alţii, mai spirituali, mă aşteptam să fie prăpăd. În fine, asta nu are prea mare importanţă. Trebuia să duc nişte cărţi la Centrul Cultural Francez (care, de fapt, a devenit, între timp, Institutul Francez), motiv suficient ca să ignor temperatura de afară. Săptămâna trecută am trecut pragul clădirii albe, după un răgaz de aproape 3 ani. M-a trecut un fior straniu când bibliotecara m-a întrebat dacă am mai avut vreodată permis acolo. Fireşte că am avut... Mi-am petrecut anii de liceu pe acolo şi multe dintre zilele mele de studenţie. Apoi... apoi vizitele au fost din ce în ce mai rare. Şi totuşi... m-a cuprins un fel de nostalgie incertă când, după câteva simple verificări, mi s-a spus că permisul îmi expirase din 2010. 3 ani... cât timp!!! N-am avut însă răgaz de nostalgii în după-amiaza aceea. Eram cu Elisa şi nu mi-aş fi iertat-o dacă i-aş fi spulberat entuziasmul de a pătrunde tainele unei limbi care îi este încă necunoscută. Aşa că am dat uitării orice încercare de declanşare a memoriei involuntare.

De data asta însă ştiam că nu mai am scăpare. Am lăsat la intrare cărţile restituite şi m-am strecurat cu paşi minusculi, dar fermi, în interiorul bibliotecii. M-am lăsat purtată de instinct care ştie el ce ştie... M-am trezit în faţa rafturilor cu beletristică, cu volume lucioase, ordonate frumos, pe litere şi pe genuri. M-am oprit brusc în mijlocul cărţilor, ca şi cum un parfum îndepărtat mă ţintuia locului. Da... parfumul acela de cărţi citite şi răscitite, albul ameţitor al pereţilor, apoi câteva titluri care-mi mângâiau amintirile dragi... M-a cuprins un dor de nu ştiu ce, un dor de cărţi, de oameni, de vise frumoase, de orice. Apoi, am atins în trecăt, cu vârful degetelor, cotoarele cărţilor, ca într-un ritual sacru de purificare tactilă a fiinţei. Am respirat adânc, cu zgomot, ca să-mi umplu sulfetul cu parfumul acela de cărţi. Mai târziu am aflat că un creator de la YSL a inventat cu ceva timp în urmă un astfel de parfum cu aromă de cărţi şi m-a amuzat gândul că pentru unii el ar putea ţine loc de lectură. Mi-am oprit degetele pe un cotor alb, imaculat, cu titlu simplu – Des pas sur la neige. Am scos cartea cu grijă din raft şi am luat-o cu mine fără să o deschid măcar, cu toate că nu aveam habar ce se ascunde între filele albe. N-am mai zăbovit, pentru că riscam o criză de nostalgie acută cu efecte secundare de durată şi săptămâna asta chiar nu-mi permit un astfel de lux. Poate săptămâna viitoare...

Acasă n-am rezistat însă la fel de bine tentaţiei. Am deschis cartea şi... ironie! Am dat peste o antologie de poezie canadiană. Nici nu mai ştiu când am citit ultima oară poezii, iar de poezii în franceză nici nu mai vorbesc... Preţ de o oră mi-au trecut prin faţa ochilor câteva zeci de nume cu sonorităţi inedite, nume pe care nu le mai citisem niciodată pe nicăieri – biografii pasagere pe care poate că alţii le-au studiat în profunzime, versuri sonore sau mai puţin sonore, în orice caz, reprezentative pentru literatura canadiană, aşa cum se înţelege din prezentările poeţilor reuniţi în această culegere de versuri. La un moment dat a trebuit să mă opresc. Am reluat lectura în seara asta, cu câteva ore în urmă, căutând în zadar ceva care să-mi rămână în minte, un fel de moto care să închidă în el ceva din esenţa parfumului care mi-a anesteziat sufletul acolo, printre rafturile albe cu margini roşii. Nimic. M-am încăpăţânat să fac însă paşi mai mari sau mai mici pe filele albe, acoperite răzleţ cu vorbe al căror sens nu mă cucereşte încă. (Să fi devenit eu oare insensibilă la poezie?). Dar, spre final... am găsit câteva versuri scrise de François Charon, un autor despre care n-am reţinut decât că era marxist şi naţionalist... dar, cui îi pasă...

Notre corps est un souvenir qui n’a plus de

Fenêtre. Ce n’est pas la peine de courir,

L’espace se soulève tout seul pour nous

Toucher un peu, l’espace emmène le souvenir

A la vitesse de l’avion qui nous effraie.

[…]

La vie ne peut plus attendre, la vie est

Tout à fait la vie.

Voilà! Titlul mi s-a părut însă atât de sumbru, încât nici nu-l mai transcriu… Am păşit repede printre rânduri, sărind graţios dintr-o pagină în alta, hotărâtă să nu pricinuiesc vreo supărare autorilor peste care am sărit doar aşa…pentru că nu-mi place cum sună primul vers din poezia lor. Adevărul este că n-am fost niciodată o cititoare pasionată de poezie. Poeziile sunt frumoase doar dacă te fac să vibrezi. Şi atât.

…cette fille avait toujours

des idées dans la voix

balancées parmi ses robes

[…]

Parfois aussi elle couchait son calme

Sur quatre draps de promesses espagnoles

[…]

(Tania Langlais)

Inchid cartea cu un fel de bucurie inexplicabilă şi abia acum înţeleg legătura… Urmele pe zăpadă sunt ireale, pentru că paşii mei s-au rătăcit demult în primăvară.