Ea şi Eu

S-a făcut linişte… Doar câteva note de pian descoperite la-ntâmplare îmi alintă gândurile împrăştiate printre minutele care se scurg în grabă, ca să-mi facă parcă în ciudă. Încerc în zadar să le-adun în fraze coerente care să-nvingă oboseala adunată într-un trup care se încăpăţânează să facă slalom printre provocări nocturne animate de nostalgii care-mi revin iar şi iar, ca într-un joc diafan, cu reguli nescrise şi neştiute de nimeni… E deja miezul nopţii şi dau timpul înapoi, chiar dacă în noaptea asta va trebui să-l dau, de fapt, înainte. Închid pleoapele sufletului şi las secundele să se prelingă în zbor inocent în amintire…

E mică… atât de mică şi de fragilă… Genele-i negre par desenate ireal pe chipul uşor încruntat. Îmi întind instinctiv mâna şi-i mângâi cu arătătorul năsucul sfios. Tresare uşor, ca prin vis, apoi îşi reia somnul lin. Doar pentru un timp… Simt cum mi se întipăreşte în minte imaginea ei suavă, în cămăşuţa albă, cu fundă mică pe-o parte… Nu mă satur să o privesc şi să mă minunez de miracolul acesta, singurul care dă sens vieţii mele. Mi-o imaginez alergând, în rochiţă multicoloră, cu cârlionţii în vânt, ieşind zburdalnic de sub pălăriuţa albă… Îi aud râsul cristalin şi mă pierd în ochii mari, negri… Apoi mi-o închipui tăvălindu-se prin nisip, suflând puf de păpădie şi sărutând flori prin parc… O văd furişându-se sub brad ca să şterpelească bomboane şi rostogolindu-se prin zăpadă ca un ghemotoc roşu… Mi-o imaginez recitând poezii şi dansând graţios, apoi… cu ghiozdan şi codiţe… apoi, imaginea tremură, ca atunci când se tulbură oglinda unui lac fermecat… Şi… mă învăluie un fel de căldură stranie… Mă pierd din nou în ochii mari şi simt că mă pierd în mine însămi… O văd plângând… de tristeţe, de fericire, de emoţie, de… de o mie de alte motive… şi simt lacrimile ei pe obrazul meu. Uneori, aş vrea să mi-o imaginez puternică şi nepăsătoare. Alteori aş vrea să fie încăpăţânată şi mai sigură pe ea. Dar cum? Cum să transformi un suflet atât de delicat în ceea ce nu este şi nu va fi vreodată? E ca şi cum i-aş pretinde soarelui să nu mai răsară din mare sau lunii să nu mai plutească printre crengile desfrunzite ale copacilor din faţa ferestrei mele.

Păşesc în vârful picioarelor în camera de alături… Doarme ghemuită şi puţin încruntată, exact ca atunci… Îi aud respiraţia… O privesc în liniştea nopţii şi nu-mi vine să cred cât de norocoasă sunt… Îmi vine din senin să plâng… Pur şi simplu… Şi-mi vine să stau aşa, cu capul sprijinit de tocul uşii o veşnicie… doar ca să mă topesc uşor în somnul ei lin de copil ce se preface sub ochii mei în om mare. E ca atunci, demult… Suntem doar eu şi ea, ca-n ziua aceea lungă de primăvară, în care dintr-un suflet s-a desprins o rază prefăcută ea însăşi în  suflet…

Oftez şi închid încet uşa… Şi odată cu ea simt cum se învălmăşesc haotic secundele, în mii de imagini care-mi invadează memoria, iar şi iar... ca-ntr-o poveste fără sfârşit. 

11 ani de iubire pură… când s-au scurs oare…? 

La mulţi ani, Maria-Elisa!