Europa din suflet – de la vis la realitate

Există, în destinul individual al fiecărui om, dincolo de propriile aspiraţii, dincolo de orice nostalgie personală şi mai presus de doza de pragmatism necesar supravieţuirii într-o lume de ritmul căreia ne simţim adesea depăşiţi, momente în care sentimentul universalităţii îşi face simţită prezenţa în cele mai neaşteptate moduri, corelându-se, de cele mai multe ori, cu un patriotism ancestral care îşi pune inevitabil amprenta asupra oricărei aspiraţii de integrare în armonia universală.

Idealul maiorescian, „Să fim români cu faţa spre universalitate”, invocat de atâtea ori pe parcursul evoluţiei civilizaţiei române moderne, se regăseşte încă în structura spirituală a poporului nostru, în nuanţe cărora uităm adesea să le dăm importanţa cuvenită. Este suficient, bunăoară, să aruncăm o privire asupra domeniilor de interes general, de importanţă majoră în evoluţia unei ţări, de la sistemul juridic, la cel educativ, de la sistemul sanitar la agricultură sau la orice ramură a industriei şi, dincolo de aceste domenii, asupra vieţii politice a unei ţări, pentru a avea o imagine de ansamblu în legătură cu modul în care acest sentiment al universalităţii îşi face sau nu simţite efectele. Şi dacă în privinţa altor popoare, despre care nu pot emite judecăţi decât din perspectiva unui om căruia îi place să proceseze informaţiile în mod onest sau, cel mult, a călătorului impresionat, fireşte, de simpla descoperire a lumii, în ceea ce priveşte poporul căruia îi aparţin sunt în măsură, cred, să judec lucrurile mai aproape de esenţa lor, din interior şi din exterior în acelaşi timp, cu speranţa că reflecţiile mele vor fi, poate, de folos dacă nu altcuiva, cel puţin mie însămi. La fel poate face, in fond, fiecare dintre noi. De aceea, ori de câte ori revin la Maiorescu (şi o fac suficient de des) ajung să mă întreb dacă nu cumva raportarea aceasta permanentă la trecut, la o tradiţie de care ne agăţăm în orice împrejurare, nu este una dintre metehnele noastre, ale românilor. Privind lucrurile din perspectiva cotidianului contemporan, îmi vine să spun că idealul de azi nu diferă, în fapt, prea mult de cel al junimiştilor. Parafrazând, azi ne dorim să fim români cu faţa spre Europa sau, mai degrabă să fim europeni, fără a uita să ne întoarcem din când în când spre ceea ce a făcut posibil drumul până aici.

În 1993, când intra în vigoare tratatul de la Maastricht, prin care se înfiinţa practic cetăţenia europeană, eu eram în pragul adolescenţei, pe care-l trecusem cu timiditate, păşind în cei mai frumoşi ani – anii de liceu – cu sufletul plin de vise măreţe şi cu mintea deschisă oricărei experienţe menite să mă îmbogăţească spiritual. Auzisem puţine lucruri pe vremea aceea despre Uniunea Europeană. Pentru mine Europa era atunci un tărâm fermecat al cărui nume mi se întipărise în minte în orele de geografie sau în minutele pe care le petreceam în faţa televizorului, fascinată de reportaje filmate în oraşe despre care nu auzisem niciodată. Uneori, când ai mei mai primeau câte un suvenir de pe la vreo rudă stabilită „afară”, aveam un sentiment extraordinar de liberatate ţinându-l în mâini. Era o reminiscenţă a sentimentului pe care-l nutream atunci cand, copil fiind, pe vremea când libertatea era pentru români o iluzie frumoasă, vedeam portocale de Crăciun. Simpla lor atingere mă făcea să visez la feerii exotice. Tot astfel, cărţi poştale, albume, statuete cu diverse monumente şi alte obiecte mărune aduse de departe, din diferite colţuri ale continentului, mă făceau să visez la Europa, fără să ştiu că mai era încă nevoie de timp şi de alte lucruri pragmatice, care pe atunci depindeau de oameni despre care nu aveam habar, pentru ca visul meu să se transforme în realitate. Visul meu european era simplu – îmi doream să călătoresc, să cunosc lumi noi, să îndepărtez bariere pe care, o dată cu apropierea de sfârşitul adolescenţei, le simţeam tot mai des în drumul meu către desăvârşirea spiritului. Şi poate că dacă timpul scurs până la îndepărtarea acestor bariere economice, politice, teritoriale sau de altă natură, nu ar fi coincis cu o perioadă din viaţa mea în care am fost nevoită să-mi cenzurez pentru o vreme visul european, aş fi resimţit mult mai acut toată această metamorfoză a stărilor prin care a trecut România până să devină membră UE. E drept că nici astăzi, la atâta timp de la aderare, nu pot spune că barierele au fost în totalitate îndepărtate, dar cel puţin ştiu că, sub o formă sau alta, pot contribui eu însămi la ridicarea lor (la fel cum o poate face fiecare dintre noi) prin ceea ce gândesc, prin ceea ce fac, prin ceea ce simt. Pragmatic vorbind, cu toate că sunt convinsă de doza de idealism a acestui gând, simplul fapt că votul meu de cetăţean european contează (mă încăpîţânez să cred încă acest lucru) mă face să sper într-o lume mai bună, concretizată în acest spaţiu european atât de invocat de toată lumea. Mă întreb însă uneori dacă visul meu european coincide cu cel al românilor, în genere, sau dacă nu cumva e o himeră pierdută în timp şi spaţiu, din dorinţa de a-mi găsi locul în ordinea universală a lucrurilor. Ceva îmi spune că nu este în van. Simt asta cu fiecare călătorie pe care o fac, cu fiecare întâlnire pe care o am cu români care au înţeles că a fi cetăţean european înseamnă mai mult decât o sintagmă scrisă într-un tratat şi mai mult decât o poziţie ocupată pe hartă, cu fiecare proiect european prin care deschid noi orizonturi spirituale elevilor mei, cu fiecare gest care-mi pecetluieşte existenţa într-o ţară care, în ciuda tuturor dificultăţilor întâmpinate pe drum şi a tuturor prejudecăţilor care încă îşi pun amprenta asupra ei, a devenit o ţară europeană. Acesta este, poate, motivul pentru care mi-am propus să meditez în viitorul apropiat cu luciditate, dar fără a exclude în totalitate nostalgia care mă caracterizează în spaţiul propriilor gânduri, asupra mai multor aspecte ce definesc profilul nostru de cetăţeni europeni.

 

Desigur, este nevoie de o anumită doză de curaj în a-ţi asuma acest amestec paradoxal de luciditate şi de nostalgie care pune stăpânire pe orice fiinţă ce se încumetă să mediteze asupra destinului poporului căruia îi aparţine. Am decis să îmi asum meditaţia, în încercarea de a răspunde unei provocări care pentru mine are mai multe semnificaţii decât ar putea părea la prima vedere – aceea de a avea sentimentul că sunt cetăţean european şi prin intermediul a ceea ce pentru mine a devenit în ultima vreme un mod de a exista – cuvintele înşirate aici, în acest spaţiu virtual al blogului meu, în care invit pe oricine simte nevoia unui popas în sine însuşi sau altundeva, în locuri în care popasurile sunt prielnice minţii şi sufletului.

Pentru mine visul european, la care, poate, cei din generaţia anterioară nici nu îndrăzneau să spere, a devenit o preocupare multiplicată în reverii – lucruri concrete pe care de câţiva ani încoace le fac cu speranţa că, de fapt, reveriile acestea europene ale noastre, ale românilor, nu sunt altceva decât o realitate ce se vrea confirmată. Vă invit aşadar, dragi concetăţeni europeni, în acest spaţiu al Reveriilor europene, la dezbateri, la meditaţii, la propuneri pentru o Europă mai bună şi, de ce nu, la împărtăşirea propriilor vise europene.

Pentru concursul Blogger European, despre care puteţi afla mai multe detalii din Regulamentul campaniei