Punctualitatea la români

În vremea copilăriei, când lucrurile din jur îmi păreau adesea mult mai simple decât le văd uneori astăzi, când mă pierd adesea în explicaţii inutile, de om mare care încearcă să recupereze frânturi de inocenţă primordială, eram fascinată de lucruri pe care oamenii mari le considerau banale. Unele dintre ele erau peste puterea mea de înţelegere şi aşa au şi rămas până acum. Bunăoară punctualitatea sau, mai exact, lipsa ei intenţionată…

Mi-am amintit de această problemă existenţială a copilăriei mele la sfârşitul săptămânii trecute, când, mânată de împrejurări şi de alte considerente, am mers la o nuntă în locul în care am copilărit. Am asistat la eterna disputa intre mama si tata, pe tema punctualităţii. Tatăl meu este o fiinţă cu principii bine ancorate în realitate. Îi place să fie punctual, indiferent de împrejurări. Pentru mama, în schimb, ca pentru majoritatea femeilor, punctualitatea e ceva opţional. Şi de aici o întreagă pledoarie amuzantă pro şi contra punctualităţii. Cu vreo oră înainte să plecăm la nuntă, tata a început deja să se agite şi să ne avertizeze că vom întârzia. „Chiar vrei să fim primii?”, i-a replicat mama, cu o oarecare doză de enervare tipic feminină. Recunosc, i-am dat dreptate... dar numai pentru că evenimentul în sine nu mă încânta în mod deosebit. Altfel, eram perfect de acord cu tata care mereu îşi exprimă indignarea faţă de invitaţii care întârzie la petreceri. „Păi nu scria pe invitaţie că la ora 20:00 începe petrecerea?” Da, chiar aşa scria, dar... cui îi pasă? Lumea bună vine la urmă, nu? Sau cel puţin aşe ne place nouă să credem. S-au ciondănit aşa vreo jumătate de oră, după care, în cele din urmă, am plecat cu toţii. Nu am întârziat prea mult, sala era pe jumătate goală încă, iar muzicanţii au cântat melodia de primire a invitaţilor de mai multe ori, încă vreo două ore după sosirea noastră. Şi asta a devenit stresant. Când îţi era lumea mai dragă, muzica se oprea şi începea marşul monoton de primire. Priveam amuzată de la masă cum intrau triumfători domni impozanţi şi doamne cochete, cerşind parcă atenţia celor din sală care avuseseră proasta inspiraţie să fie punctuali. Era un fel de defilare de capricii, care mai de care mai vanitoase. Şi asta mi-a amintit involuntar de alte venimente similare, la care văzusem acelaşi tablou, cu alţi protagonişti. Şi mi-a amintit cât de neplăcut este ca, în calitate de gazdă, să îţi aştepţi invitaţii ore în şir, întrebându-te dacă mai ajung sau nu.

Mi-a trecut atunci prin minte că lipsa punctualităţii face parte, cel puţin în astfel de împrejurări, din tradiţia românească. Ne place să întârziem, ca să ne facem remarcaţi. Ni se pare că dacă intrăm ultimii pe uşă, toate privirile admirative se vor îndrepta către noi, când, de fapt, lucrurile nu stau întocmai. Uităm de stresul pe care îl provocăm celor din jur din cauza lipsei de punctualitate, uităm că, poate, de sosirea noastră într-un loc şi un timp anume, depind atâtea lucruri mărunte care ştirbesc strălucirea unui astfel de evenimt. Dar... cui îi pasă? Suntem în centrul atenţiei şi asta e tot ce contează...nu? M-a cuprins aşa, un fel de revoltă subită, pe toţi cei care nu ajung la timp la petreceri şi mi-a trecut prin minte că poate n-ar fi rău dacă împreună cu invitaţia, ar primi în plic şi un articol cum este acesta de aici.

M-au calmat însă rapid acordurile unui vals şi o invitaţie neaşteptată la dans. Am zâmbit şi mi-a trecut prin minte replica pe care tata mi-o spunea în copilărie – Punctualitatea e nobleţea regilor... urmată de continuarea lui... şi cum nu toţi suntem regi... Am căutat zilele acestea citatul, uitasem cui îi aparţine. L-am găsit, într-o ată variantă, dar am înţeles de ce tata înlocuise „politeţea” cu „nobleţea”... Politeţea se învaţă, însă e nevoie de o anumită nobleţe a caracterului pentru ca ea să dea şi roade. Iar unii dintre noi mai au cu siguranţă de lucrat la aspectul acesta.

Daca vrei și tu să primești acces la articole și resurse de genul celui despre care am scris eu astăzi, încă te mai poți abona gratuit la TheHunger.ro aici.