Sens… Tot ce ni se întâmplă,
fiecare clipă, fiecare zâmbet, fiecare lacrimă, fiecare dezamăgire şi fiecare
clipă de fericire supremă, fiecare pas făcut înainte sau înapoi, fiecare lumină
pe care o aprindem şi fiecare uşă pe care o închidem în noi înşine sau în afară
şi, mai presus de toate, fiecare fărâmă din fiinţa noastră trebuie să aibă un
sens, pe care-l absoarbe şi îl propagă simultan din şi în ceea ce ne
înconjoară, ca într-un vertij nesfârşit în care adesea ne pierdem.
Ne scapă adesea esenţialul şi poate că de asta trecem mereu pe lângă sensuri care ne sunt dezvăluite fără să le acordăm nici cea mai umilă şansă de a fi descifrate. Ne dorim cu atâta ardoare să aflăm cine suntem şi care ne este sensul în lume, încât uităm că viaţa nu e de ce mai multe ori aşa cum ne-o imaginăm când suntem copii şi că, fără să avem neapărat talent actoricesc, trăim într-un film al cărui scenariu se schimbă din mers fără să fim dinainte anunţaţi. Uneori ne încăpăţânăm să descoperim sensul adânc al fiinţei noastre în cele mai bizare locuri, pentru că, fără să ştim din care motiv anume, ni se pare că e de ajuns un singur strop de ploaie ca să se vadă curcubeul. Alunecăm în neştire pe nori din care ploaia nu vrea să cadă, pentru simplul motiv că soarele se iveşte mereu în unghiul nepotrivit ca să se nască vreun curcubeu. Plutim peste mări de speranţe, fără să ştim dacă speranţa moare într-adevăr ultima, aşa cum ironic ni se aruncă adesea în faţă... Ne aruncăm mereu în valuri, cu speranţa că vom învăţa înotul din inerţia refluxului şi că se va găsi odată ceva sau cineva de care să ne împiedicăm visele ca să le trăim în toată splendoarea lor. Nu reuşim întotdeauna... uneori visele ni se îneacă în mări întunecate, alteori ni se pierd printre adieri de frunze împrăştiate-n toamne interminabile... Dar facem, nu ştiu cum, de fiecare dată, salturi mortale printre fire invizibile de speranţă... mereu speranţă... Ne transformăm sufletul în acrobat şi-l aruncăm în neant, într-un fel de circ al vieţii, în care dresori, magicieni şi clowni ne ademensc cu felurite scamatorii. Alunecăm în neştire pe sârme fără început şi fără sfârşit, întrebându-ne mereu încotro este infinitul cu plus şi-ncotro cel cu minus, într-o matematică a sufletului în care cifrele se topesc perpetuu în alte milioane de sensuri ce ne copleşesc vederea năucită de atâtea călătorii imaginare prin noi înşine. Uneori cădem de la înălţime, fără să ştim dacă dedesubt se află plasa salvatoare sau alte valuri înspumate de speranţe inutile. Alteori... alteori... ne înălţăm în zbor imprevizibil deasupra tuturor lucrurilor pe care credeam că le-am cunoscut cândva. Ne simţim deodată atât de mici şi de neînsemnaţi, încât ni se pare că sensul pe care l-am căutat odinioară era doar o iluzie a sufletului nostru plămădit din spumă de vise aruncate în mare. Nu ştim dacă e aievea sau dacă e doar o altă reverie... dar, într-un răgaz pe care ni-l acordăm involuntar realizăm brusc sensul... Şi ne împrăştiem fiinţa în fire de nisip purtate de vânt... în boabe de spumă oglindind pasager sclipiri de raze... în zbatere de aripi şi-n zbor infinit deasupra lumii... în bucăți efemere dintr-o eternitate originară după care sufletul nostru tânjește în fiecare clipă în care ne amintim cine suntem... Şi-atunci, abia atunci, ştim că nimic nu a fost în zadar… nici mersul pe sârmă, nici aruncatul în valuri, nici frânturile de zbor haotic printre stele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu