Baladă pentru un vis candid

Ni se întâmplă uneori în copilărie miracole al căror sens nu-l percepem pe moment, dar care rămân suspendate undeva în fiinţa noastră, aşteptându-şi clipa de revelaţie supremă, în care sensul devine posibil. Se transformă treptat în amintiri dragi, care ni se abat prin suflet ori de câte ori viaţa nu îşi urmează cursul aşa cum credeam că o va face, trăgându-ne după ea, ca să nu rămânem prizonieri în propriile realităţi trecătoare. Culori estompate de vreme, sunete al căror ecou rezonează peste timp, parfumuri tandre, venite dintr-o altă lume căreia i-am aparţinut cândva cu toată fiinţa... Vise de copil adunate-n fire de praf care s-a pus peste tot ceea ce cândva era paloare şi inocenţă...

Pianul suna de fiecare dată la fel... Primele note nu reuşeau să acopere scrâşnetul acului pe discul de vinil, dar chiar şi aşa, abia şoptite, le simţeam vibrând în adâncul fiinţei mele, care-şi căuta, fără să ştie, propria devenire. Apoi din ce în ce mai tare, într-un ritm care cuprindea în el întreaga cameră, cu toate obiectele răsfirate în ea. Îmi simţeam degetele alunecând bizar pe muchia biroului, ca şi cum sunetele acelea magice ar fi ieşit din lemnul lustruit de coatele pe care mi le sprijinisem pe el de atâtea ori în reveriile mele de copil, despre care îmi plăcea să cred că sunt unice. Melodia se topea lent în suişuri şi coborâşuri pe care nu le înţelegeam, dar care mă făceau să vibrez într-un fel anume, în care nicio altă muzică nu a reuşit să o facă. Se termina mereu prea repede, exact înclipa în care mi se părea că trebuia să se producă ceva sublim, care-mi tăia respiraţia. Niciodată nu se întâmpla acel ceva, dar mereu aşteptam cu aceeaşi încordare şi-mi lăsam sufletul firav să plutească în voia notelor. Repetam la nesfârşit exerciţiul acesta inocent, imaginându-mi că notele se nasc dintr-o altă lume, trecând prin mine într-un fel pe care nu reuşeam să mi-l explic. Îmi imaginam pianul mare şi alb, într-o cameră inundată de lumină, cu fluturi albaştri zburând prin colţurile tavanului... Din când în când, jocul se schimba brusc, fără premeditare. Mă ridicam de pe scaun şi îmi imaginam aceeaşi cameră albă, cu pianul mutat într-un colţ... alunecam pe podeaua rozalie, fără să-mi dau seama dacă merg sau plutesc. Mă imaginam costumată în rochie albă, de balerină, imitând mişcările fluturilor, alergând fără oprire dintr-un colţ al camerei în celălalt, într-o diagonală imaginară, ce mi se părea infinită, asemeni unui curcubeu pe care-mi lăsam din când în când visele să alunece. Finalul era întotdeauna maiestuos... Îmi plăcea să cred că fluturii mă invidiază şi că mă roagă la nesfârşit să o iau de la capăt. Din când în când mi se oprea privirea pe cartonul uzat în care păstram discul, despre care nu am ştiut niciodată cum a ajuns în casa părinţilor mei. Nu ştiam cine era tânărul acela în alb, aşezat atât de natural în faţa pianului, dar bănuiam că sunetele acelea magice, din care se năşteau fanteziile mele inocente, se năşteau cumva din zâmbetul acela straniu, iar fluturii din privirea albastră, pierdută printre clapele a căror mişcare o simţeam, ciudat, chiar şi acolo, în fotografie...

N-am ştiut multă vreme ce melodie îmi producea starea aceea de graţie, pe care numai visele din copilărie o păstrează nealterată. Ştiam doar că discul începea cu ea şi asta îmi era de ajuns... Nu trebuia decât să mut înapoi acul, ori de câte ori simţeam nevoia să o fac. Mai târziu am aflat că era una dintre melodiile care l-au făcut celebru pe Richard Clayderman şi, chiar dacă atunci deja ştiam că biroul meu lucios nu se va transforma vreodată în pian şi că nici eu nu mă voi lua la întrecere cu fluturii decât, eventual, în alte vise copilăreşti, mi-am promis că dacă voi avea vreodată o fetiţă o va chema ca în cântec... Adela... Adeline... N-a fost aşa, nici eu nu ştiu de ce... Din visul candid n-au rămas mai apoi decât fluturi... mii de fluturi albaştri, pe care-i las uneori să-mi cutreire prin vise ca să-mi aducă înapoi inocenţa pierdută a copilăriei...

Peste câteva zile Richard Clayderman va fi la Iaşi. Când am aflat asta, cu o lună în urmă, mi-am spus că nu am voie să ratez o astfel de întâlnire. Câteva zile mai târziu am aflat că biletele se epuizaseră... Am oftat, la fel cum am făcut într-o altă zi, când am ratat o altă întâlnire care mi se păruse imposibilă. Nu ştiu dacă ceea ce am simţit a fost regret, ci mai degrabă un fel de nostalgie după camera albă, a cărei lumină mi-a inundat copilăria. Azi, după multă vreme trecută în neştire, am ascultat Baladă pentru Adeline... balada mea, pentru un vis candid care-mi va însoţi mereu nevoia acută de căutare perpetuă a inocenţei din copilărie...