Agonie planetară

El şi Ea –

două planete suspendate în capete de curcubeu.

Se întâlneau uneori

în eclipse totale

ascunse-n lanuri multicolore de flori.

Se roteau încet,

în ritmuri bizare,

pe orbite imaginare 

din galaxii necunoscute

şi-şi şopteau adevăruri sublime

prinse în aripi 

de vise pierdute.

Apoi,

în vârtejuri de frunze interstelare,

se pierdeau agonic,

scufundându-se-n mare.

Apoi, din nou,

se rostogoleau agonic

pe fâşii colorate, în drepte paralele,

croindu-şi zadarnic

drum printre stele.

Alergau nebuneşte

în sus şi în jos,

fără să ştie că totul era de prisos.

Se ciocneau uneori,

ca din întâmplare,

frângându-se iar în semne colorate de-ntrebare.

Când oboseau,

se întorceau

în capete de curcubeu,

fiecare într-al său;

şi încercau să-nţeleagă

Ceva

din agonia lor de peste an,

fără să-şi facă însă vreun plan.

Rămâneau mereu

aşa:

două colţuri rupte dintr-o stea –

El şi Ea...

suspendaţi în capete de curcubeu,

aşteptând zadarnic

eclipse,

miracole,

vise –

Acum, niciodată, mereu.