Timpul... uneori mă lupt cu el până la epuizare (a mea, desigur), deşi ştiu
mereu că finalul este întotdeauna acelaşi – o acută conştiinţă a relativităţii
(a lui, desigur... deşi, în ultima vreme, în egală măsură a fericirilor şi a spaimelor
mele). Ce-mi place teribil este că de fiecare dată când mă simt parte a unor
mici revelaţii temporale am aşa... un sentiment boem al unei eternităţi râvnite
mereu, în orice lucru minunat pe care îl trăiesc. Bunăoară dimineaţa aceasta...
Început banal de zi, nimic spectaculos – acelaşi scenariu tipic cu agitaţie
crescândă, pe măsură ce cafeaua din cană se epuizează subtil, în inghiţituri
sorbite în grabă printre clinchete de farfurii amestecate suav cu râsete
cristaline şi cu tocuri ciocnind nervos în parchetul lucios. Astăzi m-am
încadrat perfect în grila matinală, ba chiar am reuşit performanţa de a ajunge
cu 45 de minute mai devreme acolo unde îmi era destinaţia. Bizar lucru şi,
culmea, generator de falsă angoasă existenţială – ce poţi face timp de 45 de minute
într-un mall, la o oră la care nici cel mai împătimit fan al shoppingului nu ar
catadicsi să îşi piardă timpul printre vitrine? Întrebarea nu e deloc retorică
şi necesită un răspuns spontan, aplicabil imediat. Ce poate fi mai simplu – o ceaşcă
de cafea şi, de ce nu, câteva pagini din cartea pe care se nimereşte să rătăcească
prin poşetă – suficient pentru a umple 45 de minute de care nici eu nu ştiu cum
am reuşit să fac rost într-o dimineaţă cu nimic specială, în fond. Bun. Deci,
cafea...
Am mare noroc, căci printre coridoarele cufundate într-un fel de
semiîntuneric vioi, zăresc undeva o chelneriţă roşcată, cu zâmbet larg, vizibil
chiar şi de la înălţimea scărilor rulante; apoi două tinere sub un nor de fum
de ţigară. Clar, e deschis. Răsuflu uşurată şi-mi şterg din memorie cele 45 de
minute, din care vreo 5 au trecut deja. O cafenea deschisă în mijlocul
mall-ului, la ora 9 dimineaţa este uneori singurul lucru de care ai nevoie. Cel
puţin aşa am simţit eu în clipa în care m-am aşezat pe canapeaua din colţ,
plasată acolo parcă strategic pentru a nu mă lăsa să ratez nimic din
spectacolul care avea să urmeze. Comand cafea americană (mă amuză mereu
denumirile astea cu iz tradiţional – cafea americană, cafea vieneză, Irish
coffee – şi mai ales explicaţiile stângace ale chelnerilor vizibil puşi în
dificultate atunci când îi întrebi de ce se numeşte într-un fel sau altul), de
fapt, un fel de breakfast cu croissant şi apă plată incluse. „Dar croissant nu avem. Ştiţi, n-a venit
încă şeful...” îmi spune în grabă chelneriţa roşcată, mimând un zâmbet
şăgalnic. Mă mulţumesc cu cafea şi cu apă pe care, spre surprinderea mea o
primesc direct în pahar. Nu mă miră chiar atât de tare, deşi nu pricep de ce se
pretează oamenii ăştia la aşa ceva. Adevărul că e mare lucru o sticlă de apă
plată, dar e şi mai mare lucru dacă o economiseşti. Vorba aia, dintr-o sticlă
serveşti doi clienţi, nu? Ei aş, şi dacă le pui apă de la chiuvetă nu-i mai
bine? În fine, cârcotesc fără rost... Apa e bună, cafeaua şi mai bună şi, cel
mai important, am unde să stau 40 de minute, care s-au făcut 30 între timp.
Îmi rotesc instinctiv privirea în jur. În faţa mea e un domn foarte serios,
care nu-şi ridică nici măcar o secundă privirea din monitorul unui laptop care
îi acoperă jumătate din chip. Bea şi el tot cafea şi apă plată, cealaltă
jumătate de sticlă pesemne. La masa de alături, cele două tinere de sub norul
de fum îşi fac confesiuni despre nu ştiu ce petrecere ratată, le aud fără să
vreau, printre notele diforme ale unui soi de muzică venită dintr-un difuzor
mascat de un palmier artificial. Încerc să ignor detaliile şi-mi continui
itinerariul privirii în mod spontan, fără să ţin cont de vreo coordonată anume.
La etaj, pe un perete de sticlă scrie cu litere mari „Serviciul de evidenţă a persoanelor”. Ce idee, să amplasezi nişte
birouri de funcţionari într-un mall. O fi având logica ei totuşi. În faţă la „Eliberări documente”, un tip cu burtă şi
şapcă se agită, uitându-se mereu la ceas. Din când în când, cu un gest mecanic,
îşi scoate şapca, lăsând să se reflecte câteva raze de soare în chelia-i
grotescă, într-un soi de simbioză perfectă cu lanţul gros, de aur, fireşte,
care-i împodobeşte ceafa. Aceeaşi reflexie, dar cu mai mult sclipici, în
vitrina unui magazin de rochii al unei celebre case de modă autohtone – paiete,
dantelă, lanţuri – kitsch, în formă pură şi voit feminină. Îmi întorc privirea,
în speranţa că în partea opusă îmi va încânta ochiul vreo altă privelişte
urbană. O doamnă plictisită mânuieşte abil un mop. La câţiva metri, o altă
doamnă joacă în aceeaşi piesă. După un grilaj pe jumătate ridicat – un alt mop,
mânuit abil de o tânără destul de cochetă. Inventariez rapid toate magazinele
pe care le pot vedea din unghiul în care stau. În fiecare dintre ele câte un
mop contribuie negreşit la un fel de balet matinal al mopurilor din mall. De ce n-or fi făcând treaba asta seara, după
închidere? Întrebare retorică, al cărei răspuns nu interesează, oricum, pe
nimeni.
Încerc să îmi dau seama de unde vine lumina care pare să cuprindă treptat
întregul peisaj. Tavanul portocaliu, ciuruit de găuri decorative nu pare să
aibă vreun orificiu destinat luminii. Şi atunci, de unde? Râmân aşa, suspendată
atemporal, încercând să-mi dau seama. Apoi, deodată, într-o mişcare spontană,
privirea îmi este acaparată de scările rulante, cuprinse de o forfotă mecanică
ce nu pare să aibă în ea nimic natural – oameni posomorâţi urcă şi coboară,
ducându-se şi venind parcă de nicăieri. Unii au cearcăne, alţii sunt plictisiţi,
unii râd, alţii sunt extrem de serioşi. Cert este că niciunul nu este preocupat
de sursa luminii, de baletul mopurilor sau de suspendarea mea atemporală. Se
ţin toţi de balustradă, deşi este evident că nu au cum să cadă. Sub mâinile
lor, pe suportul alb – un îndemn carnavalesc, adresat tuturor urcătorilor şi
coborâtorilor de scări – „Ia-ţi cartoane
portocalii!” Mă întreb de ce le-or fi făcut portocalii şi, culmea, de ce
scrisul e cu albastru. Întrebări iraţionale. Îmi amintesc brusc că îmi propusesem
să citesc câteva pagini. Deschid la întâmplare cartea care-mi însoţeşte
călătoria în aceste zile de primăvară – „Ieşi
din timp prin „poarta ce strâmtă” a clipei. Cu alte cuvinte, ieşi din timp
permanentizând o instantaneitate.” Zâmbesc, la gândul că nu fac decât să
citesc descifrarea propriei tentative involuntare de ieşire din timp. Încerc să
ignor faptul că nu mai am cafea în ceaşcă şi îmi continui lectura, acompaniată
de câteva note bizare de pian, a căror sursă îmi rămâne necunoscută. Simt cum
mă pierd în lumina evadată între timp de sub grilajele ridicate acum în
totalitate. Forfota crescândă îmi aminteşte, prin nu ştiu ce miracol al logicii
de moment, că popasul meu în cafeneaua din mijlocul mall-ului este limitat
temporal şi că trebuie să ajung undeva. Mă ridic în grabă, cu gândul la
revelaţii banale şi mă îndrept aproape instinctiv spre scara rulantă. Mă
amestec în mulţime pe scara ce urcă maşinal spre etaj. Încerc să localizez
canapeaua de pe care mă ridicasem cu un minut înainte şi-n traiectoria privirii
îmi întâlnesc propria mână, sprijinind mecanic balustrada. Zâmbesc îngăduitor
şi-mi continui drumul cu o veselie ciudată, deşi ştiu că sunt deja în
întârziere. Nimic atipic, nimic fabulos, doar 45 de minute atemporale – o dimineaţă...
E amuzant ca oarecum o astfel de dimineata am avut si eu, doar ca nu aveam un plan precis, nu trebuia sa ajung nicaieri, dar astfel de revelatii banale si trecatoare ma prind si pe mine cand ma plimb prin mall atat de dimineata. Mopuri, fete inexpresive, linistea se imputineaza o data cu trecerea timpului, iar apoi te trezesti- desi inca dorind sa meditezi asupra trecerii timpului- ca locul se umple de oameni... Oameni care doar trec pe langa tine, preocupati de gandurile lor, neavand nicio intentie sa stea pe aceeasi linie cu tine, cea in care v-ati intersectat la un moment dat privirile ratacite si ati privit unii in golul interior al celuilalt.
RăspundețiȘtergereSunt convinsă că nu sunt singura persoană căreia îi trec prin minte astfel de gânduri la ore matinale, într-un mall aproape pustiu... Transformarea lor în cuvinte a venit dintr-o nevoie, la fel de umană, de a exterioriza mici banalităţi cotidiene pe lângă care trecem adesea nepăsători, fără să ne dăm seama că din ele se pot naşte trăiri care ne umplu, poate, tocmai golul acela interior a cărui povară o ducem cu noi peste zi. :)
Ștergere