3 ani

E mult? E puțin? Nu știu... Nu-mi plac, în tot cazul, statisticile. Mi-a trecut prin minte acum câteva zile că s-a scurs totuși destul de mult timp de când  dau drumul cuvintelor să zburde nestingherite aici, în spațiul acesta pe care l-am numit cândva simplu și fără prea multe complicații estetice inutile: FASCINAȚIE. Am rătăcit o vreme printre rânduri scrise în diferite momente ale existenței mele din acești ani și, brusc, m-au năpădit trăiri pre care le credeam transformate deja în fum de amintire, ascunse în cutiuțe frumos aranjate pe rafturile sufletului, așteptând alte vremuri pentru a fi deschise.

Popasuri răzlețe în mine însămi și aiurea... Nu știu câte dintre ele au fost în mine însămi și câte prin alte dimensiuni (cum spuneam, nu-mi plac statisticile...), însă știu că în fiecare dintre ele am pus ceva din mine, că fiecare popas nu a însemnat odihnă a sufletului, ci mai degrabă o frământare în cuvinte a unor fărâme de suflet aruncate uneori peste urâțenia lumii din jur, plutind alteori în stropi minusculi de fericire, împrăștiați în frumusețea aceleiași lumi pe care mă încăpățânez în cele din urmă să o găsesc în aproape tot ce mă înconjoară...

Am început rândurile acestea dimineață, la cafea... le-am lăsat să dospească peste zi, mânată de pragmatismul cotidian al altor și altor mărunte treburi de care credeam că voi scăpa odată cu venirea verii, dar care se încăpățânează să-mi testeze limitele. În arșița după-amiezei mi-am amintit de ele și m-am trezit întrebându-mă, într-un alt registru, dar reeditând oarecum trăiri de acum trei ani... de ce un blog? Am recitit în grabă ceea ce am scris atunci... Am zâmbit, am oftat și m-am încruntat la unele rânduri. Parcă mă regăsesc în propriile-mi cuvinte. De multe ori, în trecut, aveam, atunci când reciteam fraze scrise de mine, sentimentul straniu că nu îmi aparțin. Apoi, de la o vreme, am trecut peste iluzia aceasta căreia nu am încercat să-i găsesc alte explicații. Astăzi m-am recunoscut în propriile-mi cuvinte... O fi bine? O fi rău? Nu știu. Tot ce știu este că atunci când scriu mă simt vie, simt că sunt, în cel mai pur și firesc chip posibil din câte mi s-ar fi putut da vreodată, eu însămi.

Pentru unii rândurile acestea vor părea, poate, ușor patetice și, poate, vag narcisiste. Nu neg nici patosul (nu patetismul!) și nici doza de egoism din textele pe care le scriu. Ar fi curată ipocrizie! În plus, sunt convinsă că fiecare ființă are nevoie în doze mai mici sau mai mari de ele. Îmi amintesc că a trebuit (nu știu dacă ”a trebui” este neapărat cel mai potrivit verb), într-un anume context, să răspund la o întrebare legată de beneficiile pe care mi le-a adus mie blogul. Nu îmi mai amintesc cu exactitate ce am răspuns, dar în mod sigur răspunsul era legat de oameni, de locuri, de clipe care într-un fel sau altul m-au fascinat în diverse contexte. O introspecție mai profundă și mai detaliată mi-ar revela probabil multe implicații pe care le-a avut și le are acest spațiu virtual, al popasurilor mele sentimentale, în propria existență. Refuz însă psihanaliza, din simplul motiv că nu mă simt în largul meu pe teritoriul ei vast. Dar tocmai pentru că ”beneficiile” sufletești pe care mi le-a adus blogul sunt, fără îndoială, multe și mai ales dragi, am decis ca astăzi să-i aduc și eu blogului un ”beneficiu”... și să îi fac cadou, în spirit întru totul adaptat vremurilor în care trăim, o pagină de Facebook. :) Nu știu dacă a împlinit încă vârsta legală ca să se avânte oficial în hățișul pe care generic îl numim social media și nici nu știu cât de relevant este gestul meu pentru  ceea ce este cu adevărat important în ceea ce fac aici, însă există, cu siguranță un sens și-n istoria aceasta cu pagina de Facebook.Vom trăi și vom vedea... peste cine știe câți alți ani (poate!).