Mi-e dor de când mă știu... de mare, de răsărit, de toamnă, de stele, de
aripi, de văpăi, de fluturi, de verde, de alb, de lumină, de... tot. Mi-e dor
câteodată de mine însămi... de amintirea pierdută a unui ceva pe care am crezut
că nu-l voi găsi vreodată. De câteva zile încoace însă m-a cuprins un dor nebun
de zâmbet... de zâmbet candid care-mi luminează ființa doar pentru că ființa
mea avea nevoie de lumină.
redirect
miercuri, 24 februarie 2016
vineri, 19 februarie 2016
Noaptea înstelată a ființei mele
Uneori cerul e albastru, albastru
sidef respirând așteptări încă netulburate de realitatea imediată… alteori e
palid de boli nenumite născute chinuit din speranțe năruite, alteori e purpură
vie adulmecând fiori înăbușiți în apusuri mistuitoare, rupte din celule
flămânde în care pulsează viața, iar câteodată se face deodată gri, o infinită
pânză de aer, monotonă și halucinantă în infinitatea ei ce te lasă neputincios…
gri masiv, fără nicio pată străvezie care să-ți alimenteze dorința de a sfâșia
pânza aceasta searbădă, către alte zări albastre. Și totuși, îl privești, așa
gri cum este, în fiecare zi… fără să speri, fără să-ți mai imaginezi nimic,
fără să înțelegi de ce. Păstrezi doar undeva în ființa ta primară, amintiri de sidef,
risipite palid în purpură mistuitoare, devenită și ea între timp amintire… Te
întrebi câteodată dacă cerul va mai avea vreodată culoare, dar întrebarea
rămâne suspendată retoric în litere prelinse în cuvinte lichide ce-ți invadează
privirea și care nu fac decât să intensifice cromatica aceasta halucinantă.
joi, 18 februarie 2016
Nostalgie Social Media – one year ago...
De ceva timp încoace, Facebook-ul a devenit un fel de stimul virtual al
amintirilor mele recente. Și asta doar prin simplul fapt că în trecut, într-un
moment au altul al existenței mele, obișnuiam să postez zilnic pe pagina mea...
fotografii, melodii, link-uri către tot felul de materiale. Și n-ar fi nimic
neobișnuit în asta (în fond toată lumea o face), dacă stimulul acesta virtual
nu m-ar fi făcut să realizez de curând cât de circulară este, într-un fel,
existența mea. M-a șocat, bunăoară, acum câteva zile, faptul că exact cu un an
în urmă, în aceeași zi de februarie, postasem o melodie veche, pe care o ascult
rar... Nimic nou, în fond...
joi, 4 februarie 2016
Nisa... prima seară – amintirea unei vacanțe perfecte în câteva rânduri efemere
Încerc acum, în liniștea unei după-amieze cu parfum de coji de portocală, să
îmi amintesc cum a devenit Nisa destinația vacanței de vară în anul care tocmai
s-a sfârșit și adevărul este că nu pot identifica cu precizie datele problemei.
Îmi amintesc doar că prin primăvară mi se făcuse un dor nebun de tărâmuri
francofone și că, pe de altă parte, ideea de a călători prin ținuturi prin care
încă nu mă purtaseră pașii îmi dădea târcoale de ceva vreme. Cu gândul de a
merge în Provence cochetam de ceva vreme. Aveam însă minte doar lanuri de
lavandă și căsuțe din piatră, împodobite cu iederă, iar Mediterana nu făcea
parte din peisaj.
miercuri, 3 februarie 2016
Viața în cerc (déjà-vu)
Sunt uneori zile în care singurul lucru pe care ți-l dorești este ca timpul
să curgă lent, fără să-ți tulbure calmul aparent pe care l-ai exersat
conștient, încât ai ajuns să-i deprinzi mecanismul complicat. Te trezești cu
noaptea în cap doar pentru că nu vrei să-ți pierzi antrenamentul de a-ți
limpezi gândurile cât încă este noapte și chiar dacă știi că ai o mie de
lucruri de făcut și că de fapt pentru ele ți-ai supus voluntar neuronii
chinului inutil al soneriei matinale îți place să crezi că ai făcut-o pentru că
voiai să bei cafeaua în liniște, tu cu tine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)