Sunt uneori zile în care singurul lucru pe care ți-l dorești este ca timpul
să curgă lent, fără să-ți tulbure calmul aparent pe care l-ai exersat
conștient, încât ai ajuns să-i deprinzi mecanismul complicat. Te trezești cu
noaptea în cap doar pentru că nu vrei să-ți pierzi antrenamentul de a-ți
limpezi gândurile cât încă este noapte și chiar dacă știi că ai o mie de
lucruri de făcut și că de fapt pentru ele ți-ai supus voluntar neuronii
chinului inutil al soneriei matinale îți place să crezi că ai făcut-o pentru că
voiai să bei cafeaua în liniște, tu cu tine.
Te minți și știi foarte bine asta, dar n-ai încotro... Ziua a început
oricum cu sau fără regretele tale, așa că ai face bine să-i prinzi ritmul. O
faci cumva, stângaci, ca de obicei, dar intri în joc, mereu cu aceeași ezitare
copilărească, de parcă ar fi prima zi în care înveți să trăiești cu adevărat.
Te minunezi cât de repede poți trece de la o stare la alta, zâmbești la gândul
că azi e altfel și alergi... alergi necontenit în goană nebună după himere care
te bântuie haotic și-ncerci în zadar să te-amăgești în rutina dulce-amărui care
te face să uiți cine ești tu. Îți miști vioi trupul obosit de nopți albe depuse
cu grijă în memoria ce adună zilnic clipe... clipe ca aceasta, în care te
întrebi dacă nu cumva alergi într-un cerc iluzoriu, căutând ceea ce nu vei găsi
niciodată dacă rămâi în el. Vorbești, faci schimburi gratuite de replici
banale, râzi, te miști, te agiți inutil, dar conștient, faci o mie de lucruri
despre care știi că trebuie făcute, dar ai renunțat de mult timp să te mai
întrebi de ce, apoi, deodată, pur și simplu, te oprești. Fără premeditare, fără
motiv anume. Privești în jur la mișcările artificiale de mâini, la zâmbete
false, la oameni păpuși pe care îi percepi altfel. Devii surd la orice s-ar
putea interpune între tine și TU și fără să-ți dai seama o iei în sens invers,
către tine. Nu știi ce anume ți-a declanșat nebunia, simți doar că vrei să fii
în altă parte, tu cu tine. Știi că nu asta e soluția, dar te îndrepți fără să
te mai întrebi nimic către locul acela din tine în care te întorci mereu și
mereu. Ți se sparg în minte cioburi de fraze, zâmbete, apoi valuri de ecou
îndepărtat, trecut, prezent, viitor, amestecate toate într-un haos ce stă să
explodeze. De ce? Ai un chinuitor déjà-vu, pe care ți-l dă
locul în care ai ajuns între timp ca să privești nestingherit apusul – un apus
imaginar, pentru că e abia prânzul, de fapt. Oameni, întâmplări, locuri... te
năpădesc toate deodată, fără să ai timp să le ordonezi după vreun criteriu.
Unde ești tu în toată ecuația asta? Nu te-ai pierdut oare cumva pe drum? Și
dacă te-ai pierdut, ce mai cauți aici, acum? Haos. De gânduri, de stări, de
lacrimi. Știi că poți, știi că vrei, dar e ceva în tine mai puternic, care te
ține în loc și te face să te întorci mereu și mereu pe unde ai mai fost. Ca în
locul acesta pustiu, bunăoară, în care ai îndrăznit cu ceva timp în urmă să îți
alungi singurătatea, într-o noapte cu lună și constelații ciudate în care în
câteva secunde al căror tremur ți s-a întipărit în toată ființa ai realizat că
viața ta e un cerc. Da, 360 de grade care pot schimba într-o clipă totul. Îți
amintești asta mereu de atunci. Îți amintești mereu că cercul se poate frânge
haotic oricând și știi că nu te poți împotrivi. Dar uiți mereu că simți, că
poți, că vrei, că... că totul e altceva decât goană nebună după un ceva fără
nume, ori întoarcere eternă în locurile prin care ai sentimentul că ai alergat
mereu fără să-ți iei răgazul de le lăsa să se oglindească în tine. Știi toate
astea, și totuși... e nevoie de o oglindă vie care să îți arate cum ești. Și
deși nu îți place ceea ce auzi, te recunoști în fiecare silabă. Da, așa ești
TU! Trăiești într-un etern déjà-vu în care te-ai închis ca într-un clopot
de sticlă, doar pentru că ți-a fost suficient de frică să nu te supui mișcării
curbe a cercului. Și acum... când oglinda îți este îndreptată spre tine, riunde
te-ai ascunde simți că nu mai scapi de tine însuți. Te oprești din goană, din
plâns, din agonie... Și zâmbești. O faci pentru că ți se spune să o faci, de
infinite ori, până ai să înveți că, de fapt, viața nu e doar în cerc, ci și în
afara lui și că e de ajuns să prinzi clipa aceea de nebunie în care să
îndrăznești să îl rupi și să evadezi din viață în... VIAȚĂ.
Și când te gândești că începuse totul ca o zi banală...cu aburi de cafea pe
geamul acoperit încă de întunericul nopții...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu