Later edit: Am scris rândurile de mai jos cu două săptămâni în urmă, în
dimineața tristă de luni în care a murit Ioan Gyuri Pascu. Nu știu de ce am
făcut-o... a fost o reacție spontană... să ascult unul dintre câtecele dragi și
să scriu... N-am postat însă atunci rândurile pe blog... din grabă, din lipsă
de timp, din... nici eu nu știu din ce motiv anume. O fac acum, tot fără vreun
motiv anume... poate doar sub impulsul faptului că astăzi, în mașină, la două
săptămâni după moartea artistului, am auzit la radio că medicii care au constatat
decesul sunt audiați într-un dosar în care se anchetează circumstanțele în care
s-a produs... nu știu despre ce este vorba, dar am un gust amar și un sentiment
de absurd. Fără motiv anume. Pur și simplu.
Există oameni pe care e de ajuns să-i întâlnești o dată în viață ca să știi
că întâlnirea aceea trebuia să se producă neapărat, oameni pe care, deși nu îi
cunoști, poate, îndeajuns, îți lasă urme plăpânde pe suflet, pentru nopțile
târzii în care depeni amintiri ori încerci să te regăsești prin balastul existențial
al vieții cotidiene. Un astfel de om am întâlnit cu mai bine de un an în urmă,
în împrejurări a căror importanță prea puțin mai contează acum...
Am deschis azi dimineață laptopul aproape mecanic, fără țintă anume și fără
să mă aștept ca ceva să-mi tulbure ziua... ”Ioan Gyuri Pascu a murit...” –
știrea care mi-a întristat dimineața aceasta de septembrie târziu,
răscolindu-mi amintiri uitate și nedepănate încă până acum. Am crescut cu
Divertis, în anii în care emisiunile de televiziune de la noi mai constituiau o
sursă de divertisment de calitate, încă nepoluată de măscărici de tot soiul și
de dive siliconate... Mi-am petrecut de multe ori serile de sâmbătă ori
duminică râzând cu poftă la glume subtile, spuse de oameni inteligenți, al
căror umor mi-a călăuzit adolescența, într-o vreme în care în țara asta încă se
mai putea râde inteligent... Apoi, peste ani, l-am descoperit în ipostaza,
neașteptată pentru mine, de solist de muzică ușoară... același om jovial, de o
modestie copleșitoare, cu o voce excepțională și cu o melancolie bizară în
privire. L-am întâlnit ”în realitate” târziu, abia anul trecut, prin februarie,
la un concert pe care l-a susținut la Iași, de ziua îndrăgostiților și mi-am
promis atunci că nu voi mai rata un alt eveniment la care va fi prezent în
Iași. Azi dimineață am conștientizat brusc că l-am întâlnit pe Ioan Gyuri Pascu
o singură dată și că nu va mai fi o a doua oară... că de atunci i-am mai
ascultat din când în când piesele, dar că am uitat complet de promisiunea
făcută... și că nu voi mai avea ocazia să ”ratez” vreun eveniment, pentru că el
va fi prezent de acum înainte doar în amintiri... Cine ar fi crezut că ea se va
spulbera de la sine în neant atât de repede...
E trist... e trist atunci când oameni pe care-i simți aproape, sub o formă
pe care puțini o înțeleg cu adevărat, se duc dincolo... e ca și cum o parte din
tine, partea aceea care s-a plămădit în ziua în care i-ai descoperit, se
transformă neașteptat într-un fel de amintire tăcută a cărei strălucire știi
că-ți va umple mereu sufletul, dar care niciodată nu va mai putea fi completată
cu altceva... Rămas bun, om drag, cu zâmbet cald și glas copleșitor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu