Sunt uneori zile aparent monotone,
pline de contraste bizare, care te fac să conștientizezi care sunt lucrurile cu
adevărat importante, pentru care merită să sacrifici neuroni și să consumi timp
și energie, sperând că eforturile tale vor face cumva lumea mai bună sau măcar
mai suportabilă. Azi a fost, pentru mine, o astfel de zi…
Mi-am dorit enorm ca toamna
aceasta să fie altfel. Și, din
nenumărate puncte de vedere este. E altfel, pentru că mai mult ca oricând
conștientizez cu fiecare zi care trece cât de puțin contează lucruri pentru
care cândva mi-am irosit zile și nopți, e altfel, pentru că în plinătatea
fericirii pe care o simt în fiecare dimineața în care primul lucru pe care îl
văd e zâmbetul de pe chipurile încă adormite ale ființelor pe care le iubesc,
reușesc să conștientizez tot mai mult urâțenia din jur și să învăț să mă feresc
de ea… Am așteptat cu un amestec de emoții ciudate toamna și o trăiesc din plin
acum, în zilele acestea ploioase ce par că nu se mai termină.
Azi… o zi obișnuită din multe puncte de vedere… trafic infernal într-un oraș
în care, ca în fiecare an la mijloc de octombrie, de sub aparența credinței
iese la iveală grotescul, urmat de cinci ore de slalom prin aceeași programă școlară
insipidă pe care nimeni nu-și mai bate capul să o adapteze la ritmul halucinant
al modului în care se schimbă societatea în care trăim și de alte patru ore de
muncă sub același stigmat al clișeelor în spiritul cărora sistemul își vrea
educați tinerii, dar măcar urmate de satisfacții mărunte pe care puțini le
înțeleg cu adevărat. Și toate acestea pe un fundal bacovian autentic, numai bun
de predat simbolismul, că tot e în programa pentru bac. Nu mă plâng,
totul a devenit deja o rutină din care evadez periodic în mod spontan prin
ieșiri neprogramate din decor. Azi, spre exemplu, am prelungit intenționat
sentimentul de mândrie pe care l-am avut ieri când am aflat că tata a obținut
ceea ce și-a dorit într-un concurs pentru care a muncit și s-a pregătit
temeinic timp de mai multe săptămâni. Măcar acolo, undeva în vest (așa cum
localiza tot el satul natal, cu umoru-i pe care îmi place să cred că l-am
moștenit), inteligența a învins prostia, în ciuda politizării care se știe că
domină sistemul de învățământ atunci când este vorba de astfel de concursuri. Sentimentul acesta de mândrie prelungit
într-o zi ploioasă mi-a dat satisfacția că lucrurile se pot totuși schimba la
un moment dat. Și satisfacția s-a accentuat spre seară, când după nouă ore de
muncă, am râs în hohote, împreună cu o mână de adolescenți care încă nu știu
cât de parșivă e lumea în care se pregătesc să plonjeze, la o comedie spumoasă
jucată pe scena Naționalului ieșean. Dar nu, ziua nu se putea termina astfel,
pentru că era prea frumos. Era nevoie de un contrast necesar, ca să apreciez și
mai mult lucrurile cu adevărat importante.
M-am întors cu zâmbetul pe buze din oraș, fără să mai bag de seamă traficul
la fel de infernal. Am făcut însă greșeala să îmi deschid mailul și mi-am
amintit brusc, într-un mod banal, de o întâmplare căreia săptămâna trecută,
atunci când s-a petrecut, nu i-am dat importanță. Pe scurt, acum câteva zile mi-am
dorit să mă implic într-un proiect despre care nu știam mare lucru, dar care
îmi atrăsese atenția prin conținut. Am pus întrebări cui era firesc să pun, mi
s-a spus că desigur că îmi pot depune un dosar pentru selecție, dar că echipa este
deja formată în linii mari. Am înțeles mesajul subtil fără să mi se spună de
două ori și pentru că mi-am propus ca toamna aceasta să fie altfel, am renunțat
la interesul pentru respectivul proiect și mi-am șters total din mine eventualele
frustrări pe care mi le-ar fi generat într-o altă epocă o astfel de situație.
În seara aceasta însă, când am înțeles mecanismul selecției echipei ”deja formate”,
am avut pentru câteva clipe un sentiment pe care încă nu știu cum să îl
definesc. Și nici nu mai încerc să o fac, pentru că am depășit imediat momentul,
cu același umor moștenit și cu ajutorul știrii zilei despre laureații premiului
Nobel, care a umplut până la refuz internetul de tot felul de reacții aberante.
Cum să te mai mire ori să te mai lași afectat de faptul că nu înțelegi cum de
un oarecare nume se află pe o oarecare listă, după ce afli că Bob Dylan a luat
Nobelul pentru literatură ? Pe bune, cum ?! Nu știu dacă să mă apuce
râsul ori plânsul, nu pentru Nobelul luat de Dylan, evident, ci pentru lumea în
care trăiesc eu, aici, în România anului 2016. Chiar nu știu!
Așa că respir adânc și îmi amintesc brusc că acum câteva zile am deschis
larg ochii ca să visez un vis și nu am de gând să îi mai închid. Zâmbesc, fără
ironie, cu tot sufletul și știu și simt că lucrurile care contează cu adevărat
le am deja și nimeni nu mi le mai poate lua. Cât despre restul (oricât de
controversat e Nobelul acordat lui Dylan, care, fie vorba între noi, m-a amuzat
teribil), restul nu e decât… ”vânare de vânt”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu