Babele, Becali și plagiatu’

Menționez din start că nu am citit teza de doctorat a lui Victor Ponta și nici nu intenționez să-mi irosesc vreodată puținul meu timp liber făcând acest lucru. Prin urmare, nu mă simt îndreptățită să fac vreun comentariu despre mai sus numita teză.

Și totuși, trebuie să recunosc că de ceva vreme, mai exact de când a luat amploare povestea cu plagiatul, mă simt hărțuită intelectual. Prin urmare, vreau nu vreau, mă văd pusă în situația de a reflecta asupra problemei (nu a tezei în sine, ci a consecințelor care au decurs în urma evenimentelor generate de aceasta). Nimic nou până aici (și probabil că nici de aici încolo). Sub o formă sau alta, înțeleg că plagiatul a devenit brusc problemă națională și că, dincolo de faptul că suntem sufocați zilnic cu știri despre el, tot românul a devenit brusc și deodată (pleonasmul e intenționat!) interesat de plagiat (nu doar al lui Ponta, ci de plagiat în genere, ca problemă academică, de moralitate etc. etc.). În tot timpul care s-a scurs de la apariția în presă a zvonului de plagiat și până astăzi am avut mereu tentația să meditez măcar puțin pe marginea subiectului, nu că i-ar fi păsat cuiva de gândurile mele, dar măcar așa, ca să-mi calmez nervii tociți de atâția ani petrecuți în sistemul de învățământ românesc (știu, știu, nu m-a obligat nimeni nici să fac școală și nici să mă fac profesor...). N-am găsit însă răgazul necesar să o fac. Și totuși am observat că lumea din jurul meu o face nestingherită, indiferent dacă e în temă sau nu cu ceea ce înseamnă o teză de doctorat.

Am tot zâmbit cu amărăciune la gândul că un doctorat făcut în România nu va mai valora în curând nimic (asta dacă acum o fi valorând ceva…) și că, de fapt, asistăm la niște jocuri politice murdare, atât de murdare încât niciun Ariel nu le-ar mai putea curăța. Într-una din zilele săptămânii trecute zâmbetul mi s-a transofrmat însă într-o scârbă existențială în momentul în care, în toată furia asta a plagiatului, l-am auzit dându-și cu părerea despre chestiunea în cauză pe nimeni altul decât pe Becali. Da, Becali, ăla de învârte fotbaliști, oi și miliarde ca pe bilele de alba neagra. Da, Becali ăla care se lăuda atunci când a ajuns europarlamentar (prin mărinimia electoratului... același care se va prezenta cuminte duminica viitoare la referendum...) că nu știe engleză, dar că o repetă de două trei ori pac! pac! și se rezolvă... Da, Becali ăla cu clase puține, dar cu gură mare, chiar el și-a dat cu părerea despre chestiunea arzătoare a plagiatului. Am văzut doar câteva minute din emisiune, întâmplător, suficiente însă ca să mă apuce un râs tragic. Becali vorbind despre cât de frumos e plagiatul, despre ștampila de doctor și despre cum plagiază el ceea ce îi place... grotesc, absurd, tragic? Nici nu știu cum e... Mă întreb ce-o fi fost în mintea doamnei Drăgotescu, jurnalistă „serioasă” de altfel, să deschidă un astfel de subiect, avându-l ca invitat pe individul menționat.

A doua zi, ca un făcut, pe o bancă în parc, trei babe (pardon, doamne în vârstă) discută aprins, gesticulează și râd cu gurile până la urechi. Despre ce oare? Mă apropii mai mult involuntar, pentru că în zona aceea vin porumbeii și Elisa e încântată să le dea de mâncare. Nu, nu se poate... tot despre plagiat !!! Ei nu se poate, ba se poate cum să  nu... Dacă Becali o face și încă pe un post de televiziune cu audiență mare, atunci ce le-ar opri pe bietele femei? Aud, fără să vreau, o parte din discuție. Una – Păi ar trebui să-și dea demisia bre! Alta – Da’ di ci bre? Ce-o făcut? Prima – Cum ce-o făcut? N-ai auzit cu plagiatu’ ista. Amu nu știu cum o făcut, da’ cică o furat. A doua – Ei cum o furat, doar plagiatu’ nu-s bani. A treia (cu vădite veleități de politolog) – Lasî bre că nu moare nimini. Ce-o furat? Când o furat? Îi băiet tânăr, di viitor, nu ca hodorogu’ ista chior di ne-o mâncat zâlili! Îmi vine să le urlu să tacă naibii că habar n-au despre ce vorbesc, că nici nu știu cu ce se mănâncă plagiatul și să le întreb cum de mai trăiesc încă și au timp de filozofat pe bancă în parc de vreme ce le-a mâncat cineva zilele? Renunț însă rapid la pornirile lăuntrice. La urma urmei cine sunt eu să le judec?

După câteva astfel de episoade desprinse parcă din teatrul absurdului, condimentate cu știri pe tema referendumului și cu dezbateri interminabile și incoerente pe aceeași temă, ieri citesc într-o postare a unui amic pe Facebook cum că s-a decis – care va să zică Ponta nu a plagiat. Punct. Rămân mută. Abia acum înțeleg rânjetul tâmp și replica invariabilă „Mă voi supune deciziei comisiei de etică”. De parcă ar trebui să mire pe cineva...

Și ce treabă am eu cu toate mizeriile astea, în fond? Păi uite că, întâmplător, am... trecând peste alte diferențe inerente, marea deosebire între mine (sau mulți alți intelectuali care se simt revoltați de toată mascarada asta a plagiatului) și Becali / babele din parc este că spiritul meu de om care și-a consumat neuronii muncind câțiva ani la un doctorat făcut la o universitate din România se simte jignit. Jignit de faptul că mediului academic românesc i se va pune de acum înainte încă o etichetă murdară în plus (pe lângă altele pe care le avea deja). Jignit de faptul că în timp ce unii își rod coatele prin biblioteci și își dedică nopțile unui scop intelectual nobil, alții dau copy-paste, iar în final cu toții primesc aceeași ștampilă, vorba ăluia cu oile. Eh, sărmane spirit, cin’ te pune să fii treaz? Mai ai o șansă, fă-te imbecil, dacă ți-e cu putință!

Epilog: Una peste alta, un lucru e sigur – singurul lucru bun din toată tevatura asta este că peste 90% dintre români au mai învățat un cuvânt nou, altfel spus au devenit mai deștepți. Nu m-ar mira ca atunci când mă voi întoarce la școală și voi preda lecția despre vocabular să aflu că pe lista vocabularului fundamental a mai fost inclus un cuvânt. Care va fi următorul?