Excesul de zel și prezumția de nevinovăție în supermarketurile românești

Poate că nu e cel mai potrivit titlu pentru câteva fraze pe care unii le vor considera fără rost. Suntem în România, deci ne așteptăm la orice, mai ales atunci când vine vorba de comercianți, nu? Ei bine, nu... uite că eu mă încăpățânez de fiecare dată să am pretenții de civilizație, chiar dacă, de cele mai multe ori mi se zâmbește stupid (cu subînțelesuri de genul Ce mai vrea și asta...?) sau, uneori, mi se răspunde prostește cu replici idioate, lipsite de bunul simț elementar. Trecând însă peste metafora titlului, iată, pe scurt situația hilară în care m-am aflat duminică seara în Carrefour Era – Iași. (Menționez că totul se întâmpla după o sâmbătă seara cu somn puțin, o duminică toridă și o călătorie cu mașina de la Pașcani la Iași pe aceeași vreme caniculară. Spun asta doar așa, ca să mi se acorde circumstanțe atenuante în privința nervilor exteriorizați subit...)

Așadar, duminică seara, lume puțină în complexul Era, numai bine de făcut rapid câteva cumpărături care să umple frigiderul rămas gol cât am fost la țară. Recunosc că nu mă încântă plimbatul căruciorului printre rafturile niciunuia dintre supermarketurile ieșene și că dacă, prin absurd, mi-aș dori să-mi induc o stare de iritare, acesta ar fi probabil mediul perfect pentru reușită. Oameni mulți care mereu găsesc un motiv să se îmbulzească, fie pentru promoții, fie la cabina de probă, fie la casă, oriunde... Personal format în majoritate din indivizi constipați, care se simt ofensați dacă le reproșezi ceva sau care au prea puțini neuroni ca să proceseze o informație despre un produs care te interesează... Lista e lungă și nu e cazul să aprofundăm acum subiectul. Duminică am mai adăugat însă încă un motiv care să mă facă să detest supermarketurile românești (știu eu bine ce spun!) și Carrefour-ul în mod special.

Concret... Soțul meu o ia înainte, în timp ce eu și Elisa intrăm într-un magazin cu articole pentru copii, situat chiar lângă intrarea în supermarket. Îl văd că gesticulează și conversează de zor cu un nene (că domn nu-i pot spune, oricât m-aș strădui) care înoată într-un sacou soios, negru-gri și poartă în piept cu mândrie un soi de insignă. Mă apropii, să văd care-i baiul. Nu puteți intra, zice nenea, decât dacă înfoliem rucsacul. Bine, îi explică soțul meu, dar v-am spus, nu avem în el niciun produs care s-ar putea găsi în Carrefour... și îi enumeră rapid ce conține rucsacul (unul mic, de altfel), specificându-i că avem în el batiste, biberon, scutece și alte produse pentru bebelușul aflat în căruțul pe care eu îl legănam de zor. Nenea se uită încurcat la el, apoi la mine și la căruț, de parcă ar fi încercat să evalueze probabilitatea ca noi să fim niște hoți camuflați, care au intenția de a ascunde prin rucsacul și așa plin cine știe ce comori care se aflau în Carrefour. Meditează o secundă, apoi zâmbește tâmp și ne spune că nu se poate. Dacă vrem să intrăm trebuie să ne înfolieze musai rucsacul. Bine domnule, zic, dar nu credeți că e exagerat? Dar poate am nevoie de vreun medicament pentru bebe, în jumatea de oră pe care o petrec în supermarket sau de biberon sau de... Tipul se uită vag încurcat la mine, clipește des, simte cu siguranță iritarea mea crescândă și caută cu disperare o soluție. Nu știu... zice încurcat. Apoi, cu un elan salvator – Așa scrie acolo, nu vedeți? Ridic ochii spre un carton pe care scrie într-adevăr că la intrarea în magazin trebuie înfoliate mai multe tipuri de bagaje, printre care și rucsacul (deși nu se specifică nicio dimensiune). Bun, zic, dar dacă nu am niciun produs similar cu cele comercializate și, în plus, vedeți că am în el obiecte pentru bebeluș, de care aș putea avea nevoie înăuntru, care e logica insistenței dumneavoastră? Răspunsul rămâne invariabil – Nu știu, așa scrie, eu nu-mi fac decât datoria! – iar enervarea mea e într-un crescendo alert. Al naibii datorie, dom’le! Cedez totuși, dar încerc să găsesc o cale de mijloc (cu toate că mă simt jignită de faptul că mi se pune din start eticheta de posibil hoț), care să mă scutească de alte explicații, la ieșire – Bine, înfoliați-l, dar dacă am nevoie de ceva din el să știți că rup folia dacă va fi nevoie. Nenea râde satisfăcut și-mi răspunde, plin de sine – Treaba dumneavoastră, dar să știți că la ieșire vă controlăm în el dacă nu e înfoliat. Gata, până aici! Izbucnesc – O să mă controlați pe naiba! Poate doar dacă vă spălați pe mâini înainte. Și apropo, nu vreți să înfoliați și căruțul, cu bebeluș cu tot? Că are buzunare mai mari decât rucsacul!!! Individul se uită ușor speriat de reacția mea și de tonul schimbat brusc, clipește iar încurcat, apoi își recapătă zâmbetul tâmp, găsind soluția salvatoare – Nu doamnă, nu se poate, că nu scrie și de căruț, nu vedeți? Numai de rucsac. No comment!

Post scriptum:

M-am lăsat în cele din urmă păgubașă, am înfoliat rucsacul și l-am desfoliat imediat cum am intrat în supermarket, mi-am făcut cumpărăturile (cu o lipsă de chef mai mare decât de obicei) și am rememorat instantanee cu supermarketuri din alte țări, în care am intrat de suficiente ori încât să știu că e stupid să ți se ceară să înfoliezi un rucsac la intrare pe motiv că, vezi doamne, e posibil să fii vreun infractor deghizat în om normal.

La ieșire, am observat în treacăt cum nenea în sacou soios își făcea în continuare cu mândrie datoria. Nu remarcase că, în timp ce înfolia de zor geanta prea mare a unei doamne, i-au scăpat vreo doi potențiali infractori cu poșete cam mari și cu ghiozdane în spinare care au intrat în magazin. Mi s-a făcut deodată o scârbă existențială, aceeași care mă face să constat fără rost, pentru a nu știu câta oară, că trăiesc într-o țară pe dos, în care anarhia domnește sub masca patriotismului ipocrit și din care nu am plecat atunci când am avut ocazia să o fac pentru că sunt prea sentimentală.