Pățanie cu limonadă

Nu m-am gândit de prea multe ori ce înseamnă să fii părinte de un singur copil, de doi sau de mai mulți copii. Cred că a fi părinte le implică, într-un fel, pe toate. Nu există setări pentru o situație sau alta, ci lucrurile se trăiesc, respectiv se învață, din mers. Cu toate astea mi-am pus de câteva ori problema diferenței destul de mari de vârsta dintre copiii mei și asta nu pentru că mă preocupă excesiv aspectul, ci pentru că, vrând nevrând, trebuie să fac față din când în când mirării, inexplicabile pentru mine, a unora de prin jurul meu. În orice caz, iau lucrurile ca atare... Elisa e destul de mare ca să înțeleagă anumite lucruri despre bebeluși și asta mă face să fiu mai puțin stresată decât aș fi fost în mod normal atunci când își manifestă dorința arzătoare de a sta cu Tudor și de a se juca cu el în felul ei. Mai mult, e chiar relaxant uneori... pentru că mă salvează adesea de maratonul între bucătărie și dormitor, care, nu de puține ori se transformă în probă cu obstacole, dat fiind faptul că bicicleta Elisei și căruciorul lui Tudor sunt parcate pe holul dintre cele două camere. Nu vă imaginați că asta se întâmplă prea des, nici că profit de copilul mai mare dându-i sarcină să aibă grijă de cel mic. Detest genul ăsta de responsabilizare (știu eu ce spun!), dar, ca orice mamă disperată uneori, încerc să îmbin lucrurile în așa fel încât toată lumea (adică noi trei, care petrecem timpul împreună de dimineața până seara de când a luat Elisa vacanță) să fie mulțumită.

Astfel fiind orânduite lucrurile, ieri i-am lăsat pe amândoi în sufragerie, în timp ce eu îmi terminam oarecare treburi inutile prin restul casei. Evident, cu indicațiile de rigoare – Ai grijă să nu-l lovești! Ai grijă să nu se înece dacă îi dai suzeta! Ai grijă să nu-i intre părul tău în ochișori când îl pupi! Ai grijă... Un șir lung de avertismente, rostite ca o poezie în timp ce mă aflam în camera cealaltă, încercând să mă concentrez la oareșice treburi mai intelectuale decât gătitul, șir întrerupt invariabil de același răspuns – Bine mama! – și de chicotelile celor două minuni zglobii.  N-am făcut eu prea mare brânză cu ale mele treburi, pentru că fundalul sonor nu-mi era tocmai prielnic, însă la un moment dat mi-am dat seama că încep să am spor și m-am mirat de ce. Conexiunile neuronale s-au activat instantaneu și mi-am dat seama brusc că dincolo era o liniște cam bizară. Am sărit instinctiv ca un arc și, din două mișcări, am ajuns în sufragerie...

Tablou realist cu efecte comice – Elisa și Tudor, foarte serioși, împărțeau frățește... un pahar de limonadă. Concret, Elisa își muia tacticos degetul în pahar, apoi îi ungea buzele lui Tudor care și le lingea la fel de tacticos și de satisfăcut. Când m-au văzut au făcut amândoi niște ochi mari, încât, pe moment, nici nu știam dacă să râd sau să mă enervez. Am început s-o cert pe Elisa, ei i s-au umezit ochii, Tudor se uita când la mine, când la ea, iar la întrebarea mea furioasă – Cum ai putut să-i dai limonadă? – Elisa a răspuns inocent – Am crezut că-i place. Iar Tudor, confirmând din priviri, a scos un chiot de bucurie, urmat de un râset ștrengar. Cum să nu te topești în astfel de momente?

P.S.: Evident, ca un părinte pisălog ce sunt, am ținut-o cu supărarea încă vreo jumătate de oră, încercând să-i explic Elisei de ce nu are voie să-i dea lui Tudor limonadă. Asta până când a venit în vizită Sister, care și-a amintit un episod similar, petrecut cu mulți ani în urmă, în care protagonistele eram noi două și limonada era înlocuită de ciocolată... Vorba românului, așchia... Și uite așa, am început noi diversificarea alimentației lui Tudor, sfidând orice regulă, cu... limonadă.