Celelalte tărâmuri (pledoarie subiectivă pentru contemplație)

Întotdeauna am avut sentimentul că fericirea (fericirea mea vreau să spun, căci despre a altora nu pot emite nicio teorie demonstrabilă) e generată de oameni, de clipe și de locuri – oameni pe care-i iubesc sau pe care i-am iubit într-un fel sau altul, fie și pentru o clipă (da, există iubire la timpul trecut și da, există mai multe feluri de a iubi...), clipe magice și locuri asemenea. De obicei, locurile sunt legate direct sau indirect de oameni și de clipe. Dar nu despre ele vorbesc acum. Ele își au frumusețea lor, dar nu, nu despre decoruri e vorba; ci despre acele locuri cărora simți că le aparții, într-un fel pe care nu-l poți defini cu nicio îmbinare de cuvinte.

Locuri în care ai visat toată viața să ajungi sau locuri în care ai ajuns din întâmplare, altele decât cel în care te-ai obișnuit să respiri cotidianul sau, în mod paradoxal, locuri prin care treci mereu, fără să le bănuiești magia. Locuri în care simți că ești tu însuți, într-un fel anume, pe care nu-l poți împărtăși decât cu propria ființă. Locuri care hrănesc foamea de ducă a sufletului hoinar. Locuri de poveste nescrisă, ale cărei file se scriu cu fiecare secundă pe care o petreci în ele. Un fel de tărâmuri fermecate ale căror imagini umplu spațiile goale care ne guvernează uneori viețile. Locuri...

Mă trezesc adesea răsfoind cu mintea albume imaginare de fotografii păstrate nealterate în memoria sufletului. Îmi trec haotic prin fața ochilor răsărituri pe mare și apusuri în turnuri de metal, nopți cu lună plină aruncată peste dealuri și amieze cu catedrale împietrite-n ger de februarie. E un fel de carusel nesfârșit cu imagini din care mi-e greu să aleg doar una pentru a mă juca din nou cu amintirea locurilor prin care am fost. Îmi place să cred că locurile sunt cele care mă aleg, de fapt, pe mine și că eu nu fac decât să vibrez la amintirea lor și să intru într-un fel de transă contemplativă, rememorând călătorii în care pașii m-au purtat aievea prin colțuri de lume pentru care ei par să se fi născut.

Cu ani în urmă, am crezut o vreme că ar fi trebuit să pictez. N-am avut niciodată talent (sau cel puțin nu destul), însă eram convinsă că pictura ar fi putut fi singurul mod de a mă exterioriza. Îmi amintesc cum, în anii de facultate, am pictat geamurile de la camera de cămin, ca să nu mai văd gratiile. Era ciudat... Peisajul pe care-l mâzgâlisem pe sticlă cu acuarelă se prelingea de fiecare dată când în cameră era prea cald și afară prea frig. Condensul devenise un fel de tehnică spontană prin care acuarela se omogeniza cu peisajul real, de afară... Am încercat de câteva ori și pe carton, dar niciodată pe pânză. Apoi am renunțat. M-am limitat la cuvinte. Sau la tăceri. Ce legătură o fi având asta cu tărâmurile mele magice, nu știu, dar probabil că liniștea nocturnă în care scriu are și ea meritul ei în aceste divagații nevinovate.

Revenind... Încă încerc să-mi definesc sentimentul pe care îl am atunci când poposesc cu mintea în locuri prin care am trecut și-n care am lăsat o fărâmă din mine. Nu-mi explic altfel fericirea sinonimă cu un fel de regăsire de sine, pe care o simt atunci când am norocul să ajung din nou în ele, fie doar și virtual. Îmi place întotdeauna să cred că voi avea cândva ocazia să ajung din nou pe unde am mai fost demult. De fapt, s-a și întâmplat de câteva ori. Nimic nu e mai presus pentru o ființă cu virtuți înnăscute de călător decât această bucurie a regăsirii tărâmurilor aparent pierdute în uitare... celelalte tărâmuri.

În noaptea asta, din nou, Colmar...