Gata, a trecut...
S-au împrăştiat cu toţii pe la casele lor, jucăriile din cutiile frumos
ambalate au împrospătat decorul camerelor care aveau parcă nevoie de un suflu
nou, colindele nu se mai aud decât în ecou, afară e un soare primăvăratic care
alungă orice urmă de posibilă nostalgie... Doar bradul care stăpâneşte
maiestuos sufrageria păstrează încă vie prezenţa Crăciunului de poveste pe
care l-am trăit în acest an. Nu-l voi povesti, pentru că nu sunt prea multe de
povestit şi pentru că, de fapt, nu este nimic ieşit din comun, care ar putea
stârni curiozitatea cuiva, cel puţin nu în felul în care o fac poveştile
senzaţionale, pline de suspans şi cu final mai mult sau mai puţin previzibil.
În mod paradoxal, Crăciunul din acest an a fost de poveste pentru că a fost
extrem de simplu. Şi-n simplitatea aceasta liniştitoare, am avut timp să mă
bucur în tihnă de fiecare detaliu care mi s-a întipărit în minte. De la
cumpărături, pe care nu le-am mai făcut în goană, ca în alţi ani, la bucuria
lui Tudor, care a trăit intens fiecare clipă a primului său Crăciun...
Acum, când îmi
savurez în linişte cafeaua pe canapeaua din sufragerie, îmi derulez în minte,
ca într-o sală de cinema, imagini pe care le păstrez pentru anii ce vor veni
negreşit cu amintiri care se vor vrea depănate lângă alţi brazi. Fiecare
imagine e ca o fotografie suspendată în eter, care-şi aşteaptă cuminte locul
într-un album imaginar. Îmi trec haotic prin faţa ochilor... Tudor cu mânuţele
afundate în cutia cu globuri, Elisa punând îngerul în vârful bradului, Ilinca
privin curioasă albinuţa roz, masa de Crăciun întinsă în mijlocul sufrageriei, Elisa
şi Tudor abia treziţi din somn, pozând cu căciuliţe roşii lângă brad, fotoliile
însufleţite de aceleaşi căciuliţe de Moş Crăciun, bunici zâmbitori sorbind cu
privirea poze dintr-un album, apoi Elisa şi Tudor sub brad desfăcând cutiile
roşii, Dragoş citind mesajul de la Moş Crăciun, tata ciocnind în glumă un pahar de vin
cu personaje din televizor, mama agitându-se ca de obicei prin bucătărie,
Sister privindu-o cu duioşie pe Ilinca, Dinu fascinat de progresele lui Tudor,
proiectate în minte în evoluţia Ilincăi, eu... eu fericită şi atât. Amestecul
acesta de imagini candide a împrăştiat în toată casa un fel de linişte blândă,
împodobită cu râsete de copii. Şi dincolo de semnificaţia religioasă a
sărbătorii, în care fiecare este liber să creadă sau nu, dincolo de nebunia
asta negustorească ce pare să-i ştirbească frumuseţea dacă eşti suficient de copleşit
de rutină încât să te laşi prins în mrejele ei, dincolo de obiceiuri perimate
şi de tradiţii mai mult sau mai puţin inventate... liniştea aceasta blândă care
mi s-a cuibărit în suflet din seara ajunului este sinonimă, cred, cu ceea ce
toată lumea numeşte spiritul Crăciunului. E liniştea pe care mi-am dorit-o de
atâţia ani încoace, liniştea aceea tandră pe care am pierdut-o pe undeva prin
goana mea după fericire, sperând, fără să ştiu, că într-o zi o voi regăsi
cumva.
Fericirea e atât
de greu de prins în definiţii... şi totuşi, nouă oamenilor ne trebuie atât de
puţin ca să fim fericiţi... fără ca aceasta să însemne neapărat că suntem
fiinţe primare, a căror fericire este generată instinctual. În drumul complicat
pe care ni-l croim prin viaţă cum vrem sau cum îi lăsăm pe alţii să ne dicteze,
avem nevoie din când în când de clipe în care să ne oprim pur şi simplu şi să
ne bucurăm de simplitatea liniştii din jur, de clipe în care să-i privim pe cei
dragi şi să ne bucurăm că ne sunt alături, de clipe în care să fim fericiţi...
pur şi simplu. Nu ştiu dacă aceasta are sau nu legătură cu Crăciunul în sine,
dar dacă are şi dacă există vreo ierarhie a momentelor fericite ce pot fi trăite
într-o viaţă de om, atunci, da, în acest an am trăit cel mai fericit Crăciun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu