Poveste dulce cu pitici şi Danonino

M-am gândit, m-am tot gândit şi răzgândit dacă am un motiv suficient de bun pentru a-mi dori cu adevărat să particip la o campanie care are, cum e şi firesc până la urmă, doza ei de strategie publicitară, ambalată elegant într-o iniţiativă de altfel lăudabilă, de a oferi transparenţă maximă asupra procesului de fabricare a unor produse care au fost deopotrivă contestate şi apreciate de-a lungul timpului, căzând adesea victime în mijlocul unor scandaluri mediatice pe teme referitoare la alimentaţie. Şi, aşa cum se întâmplă de obicei atunci când gândeşti prea mult asupra unui lucru, m-am împotmolit în raţionamente şi explicaţii inutile pentru mine însămi, încercând în zadar să dau coerenţă dorinţei mele de a vedea pe viu cum se face iaurtul Danone, căci da, despre el este vorba.

Iniţial m-a impulsionat ideea că alimentaţia sănătoasă este sau ar trebui să fie o preocupare cotidiană pentru fiecare dintre noi şi că participarea la o astfel de experienţă mi-ar întări nişte principii alimentare în care chiar cred şi pe care mi-aş dori să le urmez cât mai fidel în viaţa de zi cu zi. Mi-a venit însă imediat să zâmbesc, îndată ce prin minte au început să mi se plimbe, ca pe tejgheaua unui resturant cu autoservire, tot felul de alimente pe care le consum uneori pentru simpla plăcere a gustului, cu toate că am îndoieli asupra componenţei lor chimice, pentru că despre asta este în fond vorba, nu? E drept că scriu uneori despre diete, despre mituri culinare dărâmate sau confirmate de studii şi de specialişti care mai de care mai experţi în alimentaţie, e drept că petrec destul timp în bucătărie pentru a-mi putea exprima o părere moderată în legătură cu ceea ce presupune o alimentaţie sănătoasă şi la fel de drept este că citesc de cele mai multe ori cu atenţie eticheta înainte de a pune un produs în coşul de cumpărături şi că nu o fac doar de dragul de a-mi exersa viteza de lectură. Totuşi, onest vorbind, n-am fost şi nu voi fi niciodată preocupată într-atât de ceea ce mănânc, încât să pozez într-o luptătoare înverşunată care susţine alimentaţia ultra-sănătoasă. Aşa că aş fi uşor ipocrită să-mi motivez dorinţa de a participa la campania Danone înşirând motive raţionale de consumator responsabil, preocupat excesiv de ceea ce bagă în gură (oricât de grobian ar putea suna pentru unii).

Am trecut, aşadar, repede peste impulsul logic şi m-am lăsat sedusă pentru o clipă de un alt tip de motivaţie, a omului atras inexplicabil de mâzga cotidiană ce se răspândeşte cu viteza luminii şi îţi intră în ochi fie că vrei fie că nu, prin mijlocirea abilă a unei alte invenţii omeneşti, denumite generic, mass-media. Mi-au trecut instantaneu prin minte, titluri de prin ziare, scandaluri pe teme alimentare estompate de strategii publicitare bine puse la punct şi replici mai mult sau mai puţin avizate ale unora şi ale altora... „Nişte hoţi dom’le! Te păcălesc pe faţă!” „Ei, aş, de parcă te obligă cineva să cumperi sau să crezi ce vezi la televizor...” Zâmbetul ironic mi s-a instalat din nou pe chip, la gândul că asta ar fi un fel de psihologie inversă a clientului cârcotaş care vrea să vadă cu ochii lui cum stă treaba, ca să povestească la o adică şi altora cum stau de fapt şi de drept lucrurile cu Danone că, deh, doar a văzut cu ochii lui. Din păcate sau din fericire, nu mă caracterizează însă nici o astfel de curiozitate bolnăvicioasă, fructificată apoi în mărturisiri pasionale, condimentate cu bârfe mai mici sau mai mari sau cu cine ştie ce picanterii care să se asorteze cu mâzga despre care pomeneam mai înainte.

Pfff... nu credeam să fie aşa greu să găsesc un motiv bun care să mă facă să-mi doresc să fiu printre bloggerii care vor merge să vadă aievea cum se face iaurtul Danone. Şi tocmai când mă pregăteam să renunţ, odihnindu-mi pentru câteva clipe degetele pe taste înainte de a da clickul renunţării definitive, a apărut în uşă minunea mică, cu ochii mari, strălucind în bătaia razelor ce-mi mângâie fereastra sufrageriei în zori de zi. „Mami... pa!” (asta, într-un limbaj ce se prevede de pe acum a fi codificat, înseamnă „Salut, mami!”). Apoi... ţinându-şi mânuţele la spate şi afişând un zâmbet larg care-mi topeşte instantaneu orice urmă de pasageră încruntare, s-a îndreptat hotărât spre măsuţa din colţul camerei, şoptind mai mult pentru sine: „Ba-pa!” ... adică „A-pa!”. Abia atunci i-am observat năsucul pictat cu iaurt şi degeţelele dulci, muiate graţios în paharul mic de Danonino pe care-l şterpelise din bucătărie şi-l ascundea încă la spate, ca un ştrengar poznaş ce este. „Ce ai acolo?” „Nu nu, pa-pa!” mi-a explicat foarte serios şi a venit cu elan spre mine, întinzându-mi paharul aproape gol... Am izbucnit amândoi în râs şi ne-am hârjonit, împărţindu-ne pupici dulci şi parfumaţi în faţa oglinzii din baie, în timp ce încercam în zadar să-i spăl mânuţele poznaşe. Am suspendat fără să vreau, pentru o clipă, timpul, apoi l-am dat, aproape involuntar, înapoi. Mi-a venit în minte o poveste de demult, de pe vremea când cealaltă minune, acum mare, era o pitică mică ce avea aceeaşi privire ştrengară ca şi frăţiorul ei. Prima ei propoziţie, după multe exerciţii lingvistice care ne zăpăceau pe noi adulţii din jur, a rămas memorabilă, rostită fiind în peisajul rustic pitoresc al plaiurilor copilăriei, pe un fundal sonor adecvat: „Vaca pângeee!”. Ceva mai târziu, când minunea mică de atunci a devenit o mare consumatoare de Danonino, o altă replică a completat albumul nescris al familiei: „Mami vaca papă manane şi căşpuni?” (traducerea e uşor de intuit...). Îmi amintesc că atunci am izbucnit în râs şi i-am spus că uneori da, papă banane şi căpşuni ca să iasă Danonino gustos, dar că nu găseşte tot timpul fructe şi atunci mai papă şi iarbă. „A... de asta pânge!!!”. Intuiţia copiilor este uneori de-a dreptul sclipitoare, iar inocenţa cu care îşi exprimă adevărurile universului lor candid te lasă fără cuvinte...

Amintirea a dispărut subit sub jetul de apă călduţă pe care minunea cea mică îl direcţiona abil către mine, jucându-se cu degeţelele acum curate în chiuveta aproape plină. Şi, ca prin minune, din spontaneitatea clipei de bucurie intensă pe care numai mămicile ştiu să o simtă în astfel de întâmplări aparent lipsite de importanţă, a răsărit şi motivaţia. Ei bine, da, îmi doresc să merg şi să văd cum se face iaurtul Danone, pentru că sunt o mamă căreia îi pasă de sănătatea copiilor ei, fani declaraţi ai iaurtului Danone. Şi pentru că vorbim de responsabilitate, ar trebui să mă împart în trei şi să-mi depun canditatura pentru fiecare dintre poziţii – fermier, transportator sau controlor de calitate. Cum însă clonarea nu îmi este la îndemână şi ar fi împotriva legilor firii, optez pentru poziţia de fermier, în virtutea amintirii mele gingaşe din dimineaţa asta. Vreau să le ofer copiilor mei povestea unei experienţe frumoase şi să le spun dacă vaca papă sau nu banane şi căpşuni, pe înţelesul lor. Ştiu, ştiu, nu-i o glumă, e o experienţă serioasă, dar câtă nevoie avem uneori de poveşti dulci... scrise cu degeţele muiate în Danonino în dimineţi de primăvară...