Timp

Alergăm mereu prin viaţă, alergăm în toate direcţiile, mai puţin înapoi, pretinzând că ceea ce facem este suficient de important ca să nu ne dea răgaz pentru a ne întoarce din când în când spre noi înşine. Ne facem planuri, trăim în iluzii, ne ostoim setea de fericire cu bucurii de-o clipă, pe care le depozităm apoi într-un loc anume, nu pentru a nu le uita, ci ca să ne fie mai uşor când nu vom mai avea puterea să visăm. Cu toate că... refuzăm să credem că va veni o astfel de vreme. Alergăm, visăm, zburăm cu aripi nevăzute spre un infinit utopic, zâmbim, suferim, ne topim suferinţele în tăceri albastre sau în boabe de rouă, dar nu, nu ne oprim, pentru că nu avem niciodată timp...

Apoi, deodată, într-o bună zi, din nu ştiu care motiv anume, ne aşezăm pe o muchie de stea, în mijlocul propriului suflet ca să ne odihnim aripile ostenite de atâta goană printre vise măreţe, pierdute răzleţ în marea de lucruri mărunte cu care am învăţat să ne potolim între timp setea de fericire. Ne lăsăm copleşiţi de amintiri pe care nu le putem controla, pentru că am uitat să le ordonăm frumos pe rafturile memoriei şi să le încuiem cu lacăte metaforice, pentru orice eventualitate. Dar nu avem de ales... rămânem pentru o vreme ţintuiţi acolo, în mijlocul propriului suflet şi ne supunem voluntar acestui experiment riscant – reluăm în minte fiecare etapă a cursei şi încercăm cu disperare să ne oprim mai des pe traseu, ca să punem câte un lacăt pe ici pe colo. Ştim dinainte că nu vom reuşi, dar ne place să credem că suntem stăpâni pe propriile sentimente, aşa că ne amăgim cu gândul că depinde doar de noi înşine dacă vom continua sau nu să visăm. Nu ştim sau nu vrem să ştim că lucrurile acestea delicate, pe care noi le numim sentimente, ne aparţin doar într-o oacecare măsură sau, mai bine mai spus, noi le aparţinem lor.

Vise de copil, adieri de toamnă, stele fără nume, răsărituri pe mare, nopţi albe cu lună plină, ploi de vară, nisip ud sub tălpi, poveşti cu zâne şi spiriduşi, mâini calde împreunându-se timid în cafenele pustii, aripi fragile întinse prea curând pentru zbor, ierni de poveste, frunze multicolore, primăveri cu freamăt de liliac alb, trenuri care nu se opresc niciodată, praf de stele purtat de vânt peste clipe de graţie, zbateri gingaşe de gene obosite de atâta visare, nimicuri frumoase care umplu goluri esenţiale lăsate de lucruri importante, timp pentru vise, timp pentru dorinţe, timp pentru speranţe... Timp...

... pe care nu încetăm să-l cerşim neantului, fără să bănuim că, de fapt, Timpul e întotdeauna în noi, în toate aceste minunante întâmplări care ne umplu rafturile memoriei involuntare.

Câteodată uităm să ne oprim, chiar dacă ne izbim tâmplele la tot pasul de muchii de stele. Ne împiedicăm de vise, ne ridicăm şi continuăm să alergăm spre scopurile noastre bine definite în viaţă. Uneori, totuşi, din motive necunoscute vreodată, reuşim să visăm...