Mergea încet, cu pași aproape
invizibili, pe aleea din fața casei, pe care pășise de atâtea ori cu hotărâre
în ultima vreme. Își simțea sufletul ostenit de atâtea trăiri care-i invadaseră
existența așa, deodată, ca și cum acolo, în ceruri, cineva rupsese nori de
sentimente si dăduse drumul unei ploi de nostalgie care cădea necontenit peste
universul ei, doar al ei... Se simțea mică de tot, într-o lume prea mare pentru
bucuriile ei mărunte de ființă visătoare, care nu-și dorise vreodată mai mult
decât... să fie fericită. Pășea astfel, plutind pe asfaltul încă umed, din care
se ridicau leneș aburi mirosind a frunze veștede, prelungind involuntar agonia
pașilor pierduți printre rafale de vânt ce le acopereu și ultima zvâcnire de
freamăt. S-a oprit o clipă în fața porții și a oftat. În fond... de ce? De ce
tot acest zbucium interior, pentru ca alții să înțeleagă ceea ce ei înseși i-a
trebuit atâta vreme ca să priceapă? A închis ochii pentru o clipă, într-o
sforțare zadarnică de a-și învinge temerile care o copleșeau de ceva timp. I-a
fost însă de ajuns... pentru că uneori e de ajuns să închidem ochii și să
visăm...
Totul era scăldat într-o lumină moale, gălbuie, ca și cum o perdea difuză
de miere fină acoperea crestele dealurilor din depărtare peste care un pictor
visător începuse să-și încerce penelul muiat în culori calde pe pânza
nesfârșită a codrilor încă verzi. Undeva, prin apropiere, se auzeau zgomote
domestice, estompate de vuietul prelung ce străbătea ritmic pădurile. Departe,
mult prea departe, un șuier surd de locomotivă zdruncina liniștea care pusese parcă
de o veșnicie stăpânire pe gara aceea pustie în care timpul încremenise în
smocuri de iarbă răsărite răzleț printre dalele de beton și-n flori de vară
târzie ce camuflau grațios șinele ruginite. Se țineau de mâini, ca într-un joc
inocent de copii, căuia nu știau încă ce nume să îi dea. Își zâmbeau naiv,
rugându-se, fiecare în gând, ca șuierul surd să rămână departe, cât mai
departe. O vreme s-au privit fără să își spună nimic...cuvintele nu mai aveau
oricum nicio putere între privirile lor inocente care se întâlneau pentru prima
dată aievea, în aerul acela călduț de toamnă abia ivită printre dealuri. Apoi,
privirile li s-au contopit într-o îmbrățișare tandră, la fel ca și trupurile
lor firave de copii care nu aflaseră încă taina fericirii ascunse-n clipe
magice de iubire eternă. Au rămas așa o vreme, îmbrățișați sub razele moi ce li
se opreau pe chipurile jucăușe, fără să știe nimic din ce avea să urmeze. Știau
doar că acolo, în acele clipe sublime, sufletele lor începuseră să se modeleze
încet, în ritmul unui zbucium interior din ce în ce mai puternic, pe care nu-și
aminteau să-l mai fi simțit vreodată. Începuse, fără ca ei să-și dea seama, un
amplu și complex proces de remodelare sufletească pe care oamenii îl trăiesc
doar atunci când își întâlnesc sufletul pereche. Bătăile inimilor li s-au
contopit într-un sărut pe care îl așteptaseră parcă de o veșnicie. Se simțeau
deodată ca doi oameni mari care alergaseră nebunește ca să-și recapete inocența
pierdută demult, printre atâtea încercări ale destinului și regăsită acolo, pe
peronul acela uitat de lume, în adierea blândă a toamnei mirosind a ploaie și a
struguri copți. Părea că ritmul inimilor lor împreunate cuprinsese văile și că
toamna începuse să capete culoarea dragostei lor. Era ca și cum toamna aceea
blândă și liniștită purta în ea inocența iubirii uitate, pe care o regăsiseră
fără să știe încă... o purta peste șinele vechi, departe, peste păduri, peste
orașe și mări, până în ținuturi reci luminate de stele ce așteptau să fie
culese sub clar de lună. Doar șuierul locomotivei, care se apropia din ce în ce
mai mult, reușea să estompeze ritmul acela nebun al inimilor contopite întru
iubire. Se auzea undeva departe, apoi aproape, tot mai aproape, până când
scrâșnetul roților înfipe pe șine, printre buruienile înalte, i-a făcut să
tresară. S-au privit din nou... se cunoșteau de o veșnicie, dar știau că veșnicia
nu le-ar fi fost de ajuns ca să se iubească. Așa că și-au zâmbit din nou cu
inocență și și-au promis fără cuvinte că totul va fi bine...
...e de ajuns să visăm ca să
putem trăi cu tot ceea ce ne înconjoară, fără să ne lăsăm copleșiți de
lucrurile pragmatice de care sufletele noastre visătoare se izbesc la fiecare
pas făcut pe o alee ce poartă încă amprenta ploii. Se simțea mică, din ce în ce
mai mică... cu cât visa mai mult și mai frumos, i se părea că lumea din jur
devenea un labirint imens, în care se pierdea cu fiecare pas pe care îl făcea
spre poarta casei. Undeva, departe, se auzea un șuier surd de tramvai urcând
alene dealul și care-i amintea de gara pustie și de toamna care-i intrase în
ziua aceea în suflet, zbătându-i-se necontenint de atunci, în întreaga ființă.
Cumva, se obișnuise cu zbuciumul acela al toamnei, pe care îl purta cu ea în
fiecare zi pe aleile pustii. O durea fiecare adiere și fiecare frunză smulsă de
pe ramuri, la fel cum o durea fiecare strop de ploaie ce-i săruta câteodată
chipul. O durea sufletul și ființa ei întreagă era o durere amară care se năștea
necontenit din zbuciumul toamnei pe care-l purta peste tot cu sine. Știa însă
că nimic în univers nu este în zadar, că toată suferința aceea avea un sens,
care avea să i se descopere cândva și asta îi dădea puterea să facă în
continuare pași pe alee. Știa, dincolo de orice altceva, că va fi bine și că
acolo, departe, printre smocurile de iarbă răsărite răzleț printre dale de
beton, plutea încă iubirea... în zbucium de toamnă abătut peste lume ca să-i
arate ei drumul spre fericire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu