Soare blând, de primăvară întârziată, aruncându-şi razele pe un peron
pustiu, la capătul căruia se prefigurează o agitaţie molcomă de dimineaţă
începută prea devreme; şuier înfundat, pierdut printre blocuri scorojite
adulmecând încă amprentele gri ale nopţii şi peste toate un zumzet crescând ce
anticipează vacarmul de peste zi – nimic altceva decât preludiul unei zile
obişnuite, a cărei viaţă se epuizează uniform, în aceleaşi limite temporale
măsurate ritmic de şuierul trenurilor care vin şi pleacă.
Am redescoperit capitala într-una dintre dimineţile săptămânii trecute,
după o călătorie de aproape şapte ore, ale cărei efecte nu le-am resimţit, spre
uimirea mea, decât foarte târziu, abia după ce m-am întors la ale mele, în
oraşul cu mireasmă de tei ce se lasă încă aşteptată. De altfel, călătoria mi-a
priit. Sufletul meu avea nevoie de şapte ore de linişte ghidată, filtrată la
intervale neregulate de galbenul reconfortant al lanurilor de rapiţă ce-mi
alergau pe sub privirea pierdută în căutarea unor gânduri care să-mi alunge
toropeala. Singurul inconvenient ale cărui efecte le-am resimţit periodic a
fost lipsa de cafea sau, mă rog, insuficienţa cantităţii de cafea de care are
nevoie organismul meu pentru a funcţiona în parametri normali. A existat însă
şi o latură pozitivă în asta – nevoia acută de cofeină mi-a dirijat paşii către
prima sursă de cafea bună, din momentul în care am păşit pe peron, fapt ce a
constituit premisa unei jumătăţi de oră fascinante, în care am savurat pe
îndelete cafeaua şi spectacolul matinal care animă peronul capitalei în miezul
unei săptămâni obişnuite.
Iată-mă, deci, cu rucsacul de rigoare în spate şi cu alte câteva accesorii
cu care îi şade bine călătorului, vorba proverbului, stând la rând la McDonalds
(unde altundeva...) în aşteptarea unei cafele care să-mi redea elanul. Fără
nicio intenţie publicitară, mărturisesc că-mi place la nebunie cafeaua de la
Mc, evident, în lipsă de altceva mai bun. Trec peste replicile agasante ale
chelneriţei care-mi serveşte drept bonus un zâmbet sec – parte a recuzitei
capitaliste. Mă las păcălită de insistenţă, cedez unui hamburger cu pui (după
şapte ore aş fi cedat oricărei tentaţii culinare, cred) şi-mi văd în linişte de
drum până la prima masa de pe terasa improvizată. Mă aşez cu o prudenţă pe care
nici eu nu o înţeleg şi scrutez dintr-o privire lumea din jur – nimic ieşit din
comun şi totuşi e ceva atât de familiar în gestul acesta banal de a mă aşeza
aici, în mijlocul unei mulţimi crescânde, pentru a-mi bea cafeaua de diminieaţă.
E un soi de deja-vu care mă face să scormonesc în trecut. Îmi dau seama că în
ultimele luni am vizitat capitala de mai multe ori decât am făcut-o în întreaga
mea viaţă. Să fi având lucrul ăsta vreo însemnătate anume? Zâmbesc. Caut prea
mult în semne în ultima vreme. E doar o altă călătorie făcută întru
desăvârşirea nevoilor mele sufleteşti.
Îmi las deoparte reflecţiile matinale pe care le am de obicei în momentele
aceste sacre ale ritualului de cafea şi-mi reîntorc privirea într-un prezent
imediat care, din nu ştiu ce motiv, mă fascinează prin detalii pe care ochiul
meu obosit de nesomn le înregistrează involuntar. În faţa mea, la o distanţă nu
prea mare de locul în care mă aflu, îmi atrage atenţia un panou imens al
concurenţei, plasat strategic – „bucăţi de pui 15 cm” . Îmi trece prin minte o
întrebare stupidă (cum le-or fi tăind, cu rigla?), apoi observ că hamburgerul
meu e cu carne de vită şi nu de pui sau, în realitate, cine ştie cu ce aromă
artificială. Nu mai contează, răul e deja făcut, mâncarea nesănătoasă nu este
în planul analitic de astăzi.
Sub ochi mi se desfăşoară treptat un întreg spectacol. Nu pot să nu remarc
schimbarea – culoarul larg ditre ziduri a devenit scena unui bazar improvizat –
loc de căscat gura pentru călătorii întârziaţi şi rost de cîştiguri facile pentru
negustori de doi bani care plimbă chinezării din depozit pe tarabe şi invers.
Trec pe lângă mine oameni de toate felurile, de care mă desparte doar gardul
improvizat al terasei, care ar trebui să-mi scoată din cap măcar pentru câteva
clipe obsesia că m-aş putea trezi dintr-un moment în altul cu laptopul sau cu
rucsacul subtilizate abil de vreun concetăţean dornic de câştiguri şi mai
facile decât cele ale negustorilor tarabagii. Măcar ăia muncesc... Ei muncesc,
pe naiba! Singura diferenţă între unii şi alţii e că unii fură cu acte-n regulă
şi victimă a lor devii cu bună ştiinţă. Nu mai contează... Încerc să nu mă las
copleşită de prea multe senzaţii autohtone. Privesc cu un calm bizar tot ce mi
se perindă pe sub ochi şi încerc să nu-mi încarc mintea cu prea multe imagini
parazite. Oameni posomorâţi, adormiţi, derutaţi sau pur şi simplu plictisiţi,
îmi fac cafeaua mai amară, ceea ce mă determină să-mi pun, aproape mecanic, şi
al doilea plic de zahăr în paharul de carton. Undeva, mai departe, cântă
Holograf... „nimeni va şti, când se va sfârşi...”. Fac instinctiv legături.
Legături inutile pe care simt că le-am făcut în zadar toată viaţa mea. Nu se va
sfârşi. Niciodată. Nu astfel. Îmi atrag atenţia două doamne gemene, care se
plimbă printre tarabe – aceeaşi coafură, aceeaşi ramă de ochelari, aceleaşi
haine, acelaşi geamantan – parcă sunt două păpuşi stricate din poezia lui
Minulescu. Dispar în mulţime, însoţite de alte priviri curioase. Lumea se
împrestriţează tot mai dens, vacarmul se insinuează treptat, cu fiecare
picătură de cafea pe care o sorb. Mă simt ca într-un cinema live în care
regizorul şi cameramanul trebuie să-şi facă simţită prezenţa din clipă-n clipă
cerând o nouă dublă. Difuzoare răguşite în care răsună celebrul refren, urmat de
o voce plictisită, cu un oribil accent „dă capitală” care rosteşte un discurs
din care nu înţeleg decât „Vă dorim călătorie plăcută!”, îmi amintesc că
cinematograful nu e nimic altceva decât peronul unei gări pe care-l descopăr
pentru a nu ştiu câta oară în ultimele luni şi care îmi pare acum, mai mult
decât în alte dimineţi, diferit... Percep totul sub impulsului unei acceptări
fireşti a fenomenului în sine – să fie oare doar efectul cofeinei care-şi face
încet-încet efectul? Nu ştiu... cert este că mă ridic de la masă cu un chef
nebun de a redescoperi Bucureştiul – acelaşi pe care îl am ori de câte ori am
ocazia să-l vizitez.
Pornesc, aşadar, la drum, cu emoţii noi şi cu gânduri măreţe. Urmează două
zile în care am timp să-mi umplu rafturile imaginare cu cărţi încă nescrise sau
măcar cu materie primă pentru ele. Pe măsură ce mă îndepărtez de peron las în
urmă mulţimea pestriţă, al cărei glas omogen se amestecă cu acordurile unei
melodii vechi, Kingston Town, întrerupte firesc de un alt şuier de tren.
Zâmbesc. Din nou. Fără un motiv anume. Doar cu gândul că uneori lucrurile sunt
atât de simple, încât orice încercare de a le căuta profunzimea eşuează
lamentabil în rătăciri fără rost.
O cafea, câteva imagini acompaniate de banale acorduri mundane şi dorinţa
de a evada din ceva în care simţi că te sufoci periodic – suficient pentru ca
un peron de gară să ţină locul unui matineu la care, poate, ţi-ai dorit cândva
să ajungi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu