Mi s-a spus de nenumărate ori în ultima vreme să zâmbesc mai mult... de
către oameni diferiți, în contexte diferite, dar având în mod cert un numitor
comun. Așa cum am zâmbit însă în ultimele zile nu am făcut-o, cred, niciodată
înainte. Am zâmbit mult, am zâmbit cu sens sau fără, spontan sau într-un soi de
premeditare care însă nu mi-a aparținut decât în clipa în care am conștientizat
câtă nevoie am de zâmbete... Am zâmbit de cele mai multe ori în mod conștient,
însă fără nimic artificial, ca într-un fel de exercițiu reluat sistematic dintr-o
nevoie interioară încă neidentificată, până când ajunge să devină involuntar.
Zâmbetul... simplu și enigmatic prin însăși natura lui, devine parte din
tine atunci când ajungi să îi pătrunzi sensul ascuns care, de fapt, îți era
atât de la îndemână pentru a fi înțeles. Ajungi să îi deslușești limbajul
candid abia atunci când reușești, tot involuntar, să vezi dincolo de aparențe,
să simți că există, dincolo de nonverbal, o întreagă istorie a zâmbetului, ale
cărei repere le purtăm, de fapt, cu toții în noi înșine. Mi-a trecut prin minte
adineaori că omul nu are nevoie de motive ca să zâmbească (sau cel puțin nu de
motive prea profunde, ori prea serioase), în schimb zâmbetul în sine poate
deveni, atunci când te aștepți mai puțin, motivația pentru a te trezi în zori
din coșmarul nocturn în care ai fost aruncat fără voie de vâltorile vieții.
Am descoperit în zilele acestea care s-au scurs altfel că există, dincolo
de aparențe, un fel de gramatică a zâmbetului – o gramatică simplă, fără prea
multe semne de ortografie și punctuație, pe care dacă ești suficient de ancorat
în propriile-ți drame depășite și suficient de antrenat în lecții de viață învățate
fără să vrei uneori, poți ajunge să o stăpânești chiar mai bine decât îți
imaginai vreodată. Ai nevoie doar de o oglindă vie, uneori senină, alteori
având ea însăși nevoie (paradoxal!) de zâmbet pentru a te face să zâmbești iar
și iar. O oglindă în care să poți mereu exersa, fără teama de a fi judecat în
vreun fel, fără frica de eșec, de compromisuri ori dezamăgiri trecătoare.
A
zâmbi pur și simplu devine astfel un fel de exercițiu suprem și necesar în
înțelegerea ideală a călătoriei către tine însuți. Iar sensul îl înțelegi doar atunci
când, în miez de noapte, printre virgule și cuvinte încâlcite din alte
gramatici complicate, zâmbetul îți este completat spontan de cuvinte ascunse
abil în alte fărâme de gând, care te fac să să zâmbești la rându-ți: ”Îți multumesc pentru că ești acolo... și
pentru că zâmbești!” Le diseci involuntar, le acoperi de sens, le dezbraci
de metaforă și de eufonii înșelătoare, complicându-te la fel de involuntar
într-o stilistică a zâmbetului, care te face să tresari. Știi atunci că ai
deprins sensurile și că exercițiile nu au fost în zadar. Zâmbești... și asta
îți e de ajuns!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu