sâmbătă, 30 iulie 2016

Ultimul tren către fericire...

Noapte albă și caldă de vară în miez de an ce se scurge cu viteză amețitoare, al cărei ritm l-am pierdut demult înadins... mă împresoară timid întunericul blând brăzdat de raze timide, cu liniște molcomă în jur și în mine. Am așteptat atât de mult noaptea aceasta, încât am și uitat că va veni într-un ceas târziu, cândva... Poposesc aici, în gânduri răzlețe așternute cuminte din vârfurile degetelor după multe luni de zile de absență... mai multe ca niciodată. Mi s-a părut întotdeauna că atunci când trăiesc prea mult și prea intens fiecare clipă, nu pot să o mai transform în cuvinte, că fericirea nu lasă loc de meditație și că în egoismul ei inocent nu-mi permite să o trăiesc, în mine și în afară, decât prin gesturi simple și prin reacții spontane... iar cuvintele nu sunt, n-au cum să fie niciodată spontane decât iluzoriu, pentru că, inevitabil, înainte să plonjeze în lume, se strecoară abil prin filtrul rațiunii. Scuze inutile, inventate adhoc de aceeași rațiune al cărei orgoliu nu suportă să se lase copleșit de modulațiile haotice ale sufletului. Un lucru e clar... îmi lipsea acest popas în mine însămi. Dar poate că așa a trebuit  se petreacă el, după ani de zbucium, concentrați în aceste ultime luni într-un fel de probă de foc contra cronometru, într-o combinație bizară de pragmatism și trăire intensă a unor clipe căutate inconștient de-a lungul anilor și înghesuite acum, deodată, în zile și nopți fără sfârșit. 

miercuri, 2 martie 2016

Deliciul unei după-amieze de luni – Pâine cu maia de la Andreea

Mi-am propus, printre altele, ca anul acesta să cunosc oameni frumoși... pe unii îi știu deja și îmi doresc să îi redescopăr, pe alții sunt convinsă că încă nu i-am întâlnit. Andreea face parte din prima categorie. Iar povestea ei, a pasiunii pe care o pune în minunile pe care le face în bucătăria impecabilă din apartamentul ei cochet mi-a umplut sufletul de bucurie la începutul unei săptămâni care nu se anunța prea promițătoare în ceea ce privește dorința mea de a descoperi oameni...

miercuri, 24 februarie 2016

De ce mi-e dor…?!

Mi-e dor de când mă știu... de mare, de răsărit, de toamnă, de stele, de aripi, de văpăi, de fluturi, de verde, de alb, de lumină, de... tot. Mi-e dor câteodată de mine însămi... de amintirea pierdută a unui ceva pe care am crezut că nu-l voi găsi vreodată. De câteva zile încoace însă m-a cuprins un dor nebun de zâmbet... de zâmbet candid care-mi luminează ființa doar pentru că ființa mea avea nevoie de lumină. 

vineri, 19 februarie 2016

Noaptea înstelată a ființei mele

Uneori cerul e albastru, albastru sidef respirând așteptări încă netulburate de realitatea imediată… alteori e palid de boli nenumite născute chinuit din speranțe năruite, alteori e purpură vie adulmecând fiori înăbușiți în apusuri mistuitoare, rupte din celule flămânde în care pulsează viața, iar câteodată se face deodată gri, o infinită pânză de aer, monotonă și halucinantă în infinitatea ei ce te lasă neputincios… gri masiv, fără nicio pată străvezie care să-ți alimenteze dorința de a sfâșia pânza aceasta searbădă, către alte zări albastre. Și totuși, îl privești, așa gri cum este, în fiecare zi… fără să speri, fără să-ți mai imaginezi nimic, fără să înțelegi de ce. Păstrezi doar undeva în ființa ta primară, amintiri de sidef, risipite palid în purpură mistuitoare, devenită și ea între timp amintire… Te întrebi câteodată dacă cerul va mai avea vreodată culoare, dar întrebarea rămâne suspendată retoric în litere prelinse în cuvinte lichide ce-ți invadează privirea și care nu fac decât să intensifice cromatica aceasta halucinantă. 

joi, 18 februarie 2016

Nostalgie Social Media – one year ago...

De ceva timp încoace, Facebook-ul a devenit un fel de stimul virtual al amintirilor mele recente. Și asta doar prin simplul fapt că în trecut, într-un moment au altul al existenței mele, obișnuiam să postez zilnic pe pagina mea... fotografii, melodii, link-uri către tot felul de materiale. Și n-ar fi nimic neobișnuit în asta (în fond toată lumea o face), dacă stimulul acesta virtual nu m-ar fi făcut să realizez de curând cât de circulară este, într-un fel, existența mea. M-a șocat, bunăoară, acum câteva zile, faptul că exact cu un an în urmă, în aceeași zi de februarie, postasem o melodie veche, pe care o ascult rar... Nimic nou, în fond...

joi, 4 februarie 2016

Nisa... prima seară – amintirea unei vacanțe perfecte în câteva rânduri efemere

Încerc acum, în liniștea unei după-amieze cu parfum de coji de portocală, să îmi amintesc cum a devenit Nisa destinația vacanței de vară în anul care tocmai s-a sfârșit și adevărul este că nu pot identifica cu precizie datele problemei. Îmi amintesc doar că prin primăvară mi se făcuse un dor nebun de tărâmuri francofone și că, pe de altă parte, ideea de a călători prin ținuturi prin care încă nu mă purtaseră pașii îmi dădea târcoale de ceva vreme. Cu gândul de a merge în Provence cochetam de ceva vreme. Aveam însă minte doar lanuri de lavandă și căsuțe din piatră, împodobite cu iederă, iar Mediterana nu făcea parte din peisaj. 

miercuri, 3 februarie 2016

Viața în cerc (déjà-vu)

Sunt uneori zile în care singurul lucru pe care ți-l dorești este ca timpul să curgă lent, fără să-ți tulbure calmul aparent pe care l-ai exersat conștient, încât ai ajuns să-i deprinzi mecanismul complicat. Te trezești cu noaptea în cap doar pentru că nu vrei să-ți pierzi antrenamentul de a-ți limpezi gândurile cât încă este noapte și chiar dacă știi că ai o mie de lucruri de făcut și că de fapt pentru ele ți-ai supus voluntar neuronii chinului inutil al soneriei matinale îți place să crezi că ai făcut-o pentru că voiai să bei cafeaua în liniște, tu cu tine.