redirect

luni, 31 decembrie 2012

Magie (neagră?!) în bucătărie


Carevasăzică (ştiu, sună barbar, dar există în DOOM 2) s-a hotărât: petrecem revelionul la Sister, în varinată restrânsă, dar îmbunătăţită faţă de anul trecut. Ilinca şi Tudor vor suplini cu siguranţă prezenţa oricăror alte persoane pe care ni le-am fi dorit (sau nu) alături. Şi pentru că tot este un revelion de compromis, am împărţit sarcinile culinare (singurele existente, de altfel) în mod echitabil. Mai exact, m-am oferit să fac un tort şi să mă alint cu nişte ciuperci cu maionează şi ouă umplute. De acord, nici unele nici celelalte nu sunt cine ştie ce delicatese, dar sunt mâncăruri pe care nu le fac în fiecare zi, aşa că hai să le considerăm măcar festive, de dragul ocaziei în sine. Buuun! Până aici toate bune şi frumoase. Ziua a început normal, într-o rutină mai degrabă plăcută decât monotonă, care s-a instalat de câteva zile încoace, de când nu îmi mai dau seama excat în ce zi a săptămânii suntem. Singurul lucru anormal (cu toate că, dacă ne raportăm la ideea de repetabilitate s-ar putea să devină în curând o banalitate) a fost faptul că mi-am scrântit din nou degetul mic de la piciorul drept, după un impact nedorit, dar puternic cu tocul uşii de la dormitor. Ţinând cont că asta s-a întâmplat la nici o lună după ce, în urma unui accident similar, am ajuns la urgenţe cu suspiciuni de fractură, aş tinde să cred că nici măcar acest lucru nu e chiar ieşit din comun. A... am uitat să povestesc pe aici odiseea mea la Spitalul de urgenţe. Este o temă asupra căreia voi reveni într-o altă intervenţie virtuală, aşa cum, de altfel, am promis cuiva. Pentru moment să ne întoarcem în bucătărie...

Aşadar, cu piciorul în pioneze, dar plină de elan, mi-am început misiunea culinară, gândindu-mă că e mai comod să-mi petrec penultima zi a anului în bucătărie decât ultima. Şi asta împotriva oricăror remarci binevoitoare (a se citi cârcoteli) pe are le auzeam din sufragerie. Recunosc, bucătăria nu este punctul meu forte. Gătitul nu mă pasionează în mod deosebit, dar sunt conştientă că fără o hrană cât de cât sănătoasă trupul are de suferit, aşa că petrec timp în bucătărie atât cât este nevoie. Uneori mă mai chinuie talentul, dar mă lasă repede în pace, aşa că îmi cunosc limitele în domeniu. Ceea e am promis că gătesc pentru revelion nu e ceva ieşit din comun şi, în plus, sunt feluri pe care le-am mai gătit în trecut. Altfel spus, merg la sigur. Ei, aş! Viaţa este imprevizibilă, chiar şi în bucătărie. Nu ştiu dacă cineva mi-a pus gând rău sau pur şi simplu azi nu a fost ziua mea de Masterchef, dar aventura mea în bucătărie s-a transformat într-un colaj de scene tragicomice, care a culminat cu scoaterea tăvii cu mere coapte din cuptor, care a ţinut neapărat să-mi confirme una dintre legile lui Murphy, şi anume că atunci când un vas îţi scapă din mâini, va cădea musai cu gura în jos şi neapărat pe un covor că deh, doar de aia ne-am pus gresie în bucătărie, ca s-o acoperim cu covorul. Şi ca să se asorteze piciorul drept învineţit dimineaţă cu mâna dreaptă, m-am procopsit cu o arsură de toată frumuseţea. A urmat o maioneză tăiată şi un praf de piper scăpat peste umplutura pentru ouă. Ce mai lipsea? Hmmm... poate o frişcă tăiată. Dar nu, se pare că totuşi cineva acolo în împărăţia bucatelor alese (dacă o fi existând un astfel de tărâm) totuşi mă iubeşte – frişca a ieşit perfect (atât cât poate fi perfect ceva ce a ieşit din mâinile mele de bucătar neprofesionist), aşa că m-am încăpăţânat să repar şi celelalte boacăne. Zis şi făcut. Altă margarină, alt zahăr, alte fructe, altă distracţie... acelaşi miros plăcut de mere coapte şi de data asta fără margarină topită pe covor şi fără artă inedită în carne vie. O lămâie uitată prin coşul cu fructe a salvat maioneza. E drept că a ieşit cam acrişoară, dar e comestibilă şi în plus ne vom lăuda că am reinventat (bag de seamă că acesta este un verb la modă) ciupercile cu maioneză – se vor numi champignons aux citrons pe pat de maioneză sau mai degrabă champignons aux mayonnaise pe pat de lămâie, încă nu m-am decis, dar, în orice caz, chestia asta cu patul ştiu că e foarte la modă în bucătărie (cu toate că eu trăiam cu impresia că patul are legătură mai degrabă cu dormitorul, dar parcă mai poţi înţelege ceva de când cu reconversiile astea de tip fiţo-mondenităţi. Umplutura pentru ouă am dres-o cu puţin muştar şi ceva maioneză salvată, aşa că ouăle se vor numi ouă picante pe pat de... hmmm n-avem pat pentru ouă, dar se rezolvă mâine cu nişte caşcaval ras fin. Eh o să fie mai rustic aşa, dar se ştie că dormitul în fân poate fi chiar romantic uneori. Deci să le spunem ouă picante în cuib de caşcaval. Pfff! Mai mai că încep să sune apetisant, nu-i aşa? Important este că am scos-o cumva la capăt. Desigur, noaptea e încă lungă şi nu ştiu ce surprize îmi va mai oferi ornarea aleselor bucate. O pauză este totuşi binevenită şi un pahar de vin roşu îmi va da cu siguranţă idei pentru decorurile culinare care vor condimenta (la propriu şi la figurat) revelionul din acest an. Trecând peste ghinionul care m-a pândit în seara asta în tot ce mi-am propus să fac în bucătărie, am ajuns la concluzia că puţină magie poate da acel ceva care ne face să tresărim de bucurie simplă, unui fapt banal... chiar dacă acesta este sinonim cu o lămâie ce repara o maioneza tăiată.

PS: Rândurile de faţă au fost scrise târziu în noapte, înainte ca opera mea culinară să fie desăvârşită. Se cuvine, aşadar, să precizez că sub impulsul inspiraţiei de moment şi al pericolului iminent de a-mi da pe răzătoare degetele, cuibul de caşcaval a devenit o... pilotă de caşcaval, ca să păstrăm amestecul dormitorului în bucătărie. Să sperăm că cei ce vor avea curaj să facă faţă provocării mele culinare în această seară vor supravieţui sau chiar, de ce nu, vor avea noroc în 2013 (că tot veni vorba de magie).

Şi apropo de 2013... Celor care, din întâmplare sau nu, au poposit pe aici din când în când, dar şi celor care habar nu au încă de existenţa acestui spaţiu virtual eteric căruia încerc să-i împrumut din când în când o parte din trăirile mele, le urez un An Nou frumos, plin de clipe minunate. La mulţi ani!

Operă de artă... culinară
Exerciţiu stilistico-gustativ
The Masterpiece


sâmbătă, 29 decembrie 2012

Cel mai fericit Crăciun


Gata, a trecut... S-au împrăştiat cu toţii pe la casele lor, jucăriile din cutiile frumos ambalate au împrospătat decorul camerelor care aveau parcă nevoie de un suflu nou, colindele nu se mai aud decât în ecou, afară e un soare primăvăratic care alungă orice urmă de posibilă nostalgie... Doar bradul care stăpâneşte maiestuos sufrageria păstrează încă vie prezenţa Crăciunului de poveste pe care l-am trăit în acest an. Nu-l voi povesti, pentru că nu sunt prea multe de povestit şi pentru că, de fapt, nu este nimic ieşit din comun, care ar putea stârni curiozitatea cuiva, cel puţin nu în felul în care o fac poveştile senzaţionale, pline de suspans şi cu final mai mult sau mai puţin previzibil. În mod paradoxal, Crăciunul din acest an a fost de poveste pentru că a fost extrem de simplu. Şi-n simplitatea aceasta liniştitoare, am avut timp să mă bucur în tihnă de fiecare detaliu care mi s-a întipărit în minte. De la cumpărături, pe care nu le-am mai făcut în goană, ca în alţi ani, la bucuria lui Tudor, care a trăit intens fiecare clipă a primului său Crăciun...

Acum, când îmi savurez în linişte cafeaua pe canapeaua din sufragerie, îmi derulez în minte, ca într-o sală de cinema, imagini pe care le păstrez pentru anii ce vor veni negreşit cu amintiri care se vor vrea depănate lângă alţi brazi. Fiecare imagine e ca o fotografie suspendată în eter, care-şi aşteaptă cuminte locul într-un album imaginar. Îmi trec haotic prin faţa ochilor... Tudor cu mânuţele afundate în cutia cu globuri, Elisa punând îngerul în vârful bradului, Ilinca privin curioasă albinuţa roz, masa de Crăciun întinsă în mijlocul sufrageriei, Elisa şi Tudor abia treziţi din somn, pozând cu căciuliţe roşii lângă brad, fotoliile însufleţite de aceleaşi căciuliţe de Moş Crăciun, bunici zâmbitori sorbind cu privirea poze dintr-un album, apoi Elisa şi Tudor sub brad desfăcând cutiile roşii, Dragoş citind mesajul de la Moş Crăciun, tata ciocnind în glumă un pahar de vin cu personaje din televizor, mama agitându-se ca de obicei prin bucătărie, Sister privindu-o cu duioşie pe Ilinca, Dinu fascinat de progresele lui Tudor, proiectate în minte în evoluţia Ilincăi, eu... eu fericită şi atât. Amestecul acesta de imagini candide a împrăştiat în toată casa un fel de linişte blândă, împodobită cu râsete de copii. Şi dincolo de semnificaţia religioasă a sărbătorii, în care fiecare este liber să creadă sau nu, dincolo de nebunia asta negustorească ce pare să-i ştirbească frumuseţea dacă eşti suficient de copleşit de rutină încât să te laşi prins în mrejele ei, dincolo de obiceiuri perimate şi de tradiţii mai mult sau mai puţin inventate... liniştea aceasta blândă care mi s-a cuibărit în suflet din seara ajunului este sinonimă, cred, cu ceea ce toată lumea numeşte spiritul Crăciunului. E liniştea pe care mi-am dorit-o de atâţia ani încoace, liniştea aceea tandră pe care am pierdut-o pe undeva prin goana mea după fericire, sperând, fără să ştiu, că într-o zi o voi regăsi cumva.

Fericirea e atât de greu de prins în definiţii... şi totuşi, nouă oamenilor ne trebuie atât de puţin ca să fim fericiţi... fără ca aceasta să însemne neapărat că suntem fiinţe primare, a căror fericire este generată instinctual. În drumul complicat pe care ni-l croim prin viaţă cum vrem sau cum îi lăsăm pe alţii să ne dicteze, avem nevoie din când în când de clipe în care să ne oprim pur şi simplu şi să ne bucurăm de simplitatea liniştii din jur, de clipe în care să-i privim pe cei dragi şi să ne bucurăm că ne sunt alături, de clipe în care să fim fericiţi... pur şi simplu. Nu ştiu dacă aceasta are sau nu legătură cu Crăciunul în sine, dar dacă are şi dacă există vreo ierarhie a momentelor fericite ce pot fi trăite într-o viaţă de om, atunci, da, în acest an am trăit cel mai fericit Crăciun.





sâmbătă, 15 decembrie 2012

La mulţi ani, TATA!


O altă zi de decembrie... cu zăpadă şi cu ger încercând să-şi compenseze lipsa de dinainte de Crăciun din ultimii ani. Noaptea trecută aşteptam să se scurgă minutele în liniştea întunecată, cu un scop atât de pragmatic, încât sufletului meu aproape că i se face milă de bietul creier prins în mrejele consumerismului (nici măcar nu ştiu dacă există un astfel de cuvânt barbar, dar, oricum, ilustrează perfect ideea în sine). Pe scurt, aşteptam să treacă de ora 24:00, ca să se activeze pe un site o ofertă limitată, cu o reducere de 10 euro la un telefon mobil, despre care ştiam din cursul zilei. Ştiu, sună stupid, însă cu 10 euro rămaşi în buzunar poţi face destule lucruri. În fine... cam asta era ideea. În timp ce aşteptam să se activeze oferta, pe contul de Facebook, pe care din comoditate îl ţin tot timpul activ, mi-a apărut o avertizare legată de aniversările zilei. Trei dintre prietenii de pe Facebook îşi aniversează ziua de naştere pe 15 decembrie. Printre ei... TATA. M-a amuzat ideea în sine – aniversarea tatei, menţionată pe Facebook... Da, tata are un cont pe Facebook, nu e mare scofală, (aproape) toată lumea are, aşa că, de ce nu... Ciudat este că până în clipa aceea nu-mi amintisem de ziua lui de naştere. Adică ştiam că e pe 15 decembrie, discutasem cu Sister detalii despre cadou, însă atunci, în clipele acelea în care s-a schimbat data din calendar eram cu gândul în altă parte. Şi mi s-a părut atât de straniu şi de lipsit de originalitate ca un monitor de laptop să-mi împrospăteze memoria. Am trecut însă rapid peste astfel de gânduri, de altfel inutile. Am avut impulsul să-i las tatei un mesaj pe Facebook, însă mi s-a părut la fel de inutil. M-am simţit deodată ruşinată (da, cred că acesta e sentimentul) din cauza tuturor mesajelor cu urări pe care le-am lăsat pe Facebook multor oameni pe care-i cunosc. Adică... de ce nu am dat un telefon? Chiar atât de halucinant să fie oare efectul mediului virtual asupra sufletului? Cine o mai fi ştiind şi asta... Nu, nu i-am lăsat tatei niciun mesaj pe Facebook. Aveam sentimentul că ar fi fost un fel de sacrilegiu. Nu ştiu exact din ce cauză, însă aşa am simţit în momentul acela. Mi-am propus să-l sun la prima oră a dimineţii şi să-i fac urările cuvenite.

Dimineaţa m-am luat cu treburi, iar când mi-am amintit din nou de tata, se făcuse deja amiază. M-a încercat din nou acelaşi sentiment care mă bântuise cu ore în urmă. Nu prea am înţeles de ce. În fond, în fiecare an e la fel... îl sun, îi urez La mulţi ani!, glumim, el îmi spune din nou că e bătrân, eu îl contrazic şi îi spun să nu se mai lamenteze şi astfel se scurge încet dar sigur timpul, marele Timp... Aş fi vrut să fie altfel acum. Nu ştiu de ce. Mi-am amintit deodată că tata m-a rugat de atâtea ori să-mi pun un webcam ca să-l vadă mai des pe Tudor. I-am spus mereu că nu am timp să mă joc la laptop şi că o să-i îndeplinesc dorinţa. Au trecut mai bine de trei luni şi nu am făcut-o, cu toate că Sister mi-a adus un webcam, cu toate că aş putea găsi timp, cu toate că... Am luat camera, am conectat-o, am deschis messengerul, am dat de câteva ori next şi gata. Nu a durat mai mult de un minut. I-am cântat cu toţii La mulţi ani! tatei, care era acolo aşteptându-ne parcă de când lumea. I-am citit fericirea pe chip şi mi s-a pus un nod în gât în clipa în care am realizat că, dintr-o comoditate absurdă, i-am refuzat atâta timp o dorinţă simplă şi atât de firească pentru un bunic de a-şi vedea nepoţii ce-i sunt atât de dragi. Din nou acelaşi sentiment incomod care mă bântuise noaptea... I-am urat tatei La mulţi ani!, am glumit, dar de data asta nu mi-a mai spus că este bătrân. Probabil a uitat, pentru că a preferat să se bucure că-i vede pe Tudor şi pe Elisa. Sau poate că nu a mai vrut să-mi spună...

Sub o formă sau alta toată după-amiaza mi-a revenit constant în minte chipul tatei. Cu vreo jumătate de oră în urmă am deschis laptopul. Nu mai ştiu nici eu din ce motiv. Am intrat pe Facebook, dintr-un reflex de care mi-aş dori să scap cât de curând. Am intrat pe pagina tatei, din curiozitate. Avea acolo o mulţime de urări de la persoane pe care nu le cunosc. Unora le şi răspunsese cu câte un Mulţumesc!, cele mai multe rămăseseră însă fără ecou. Nu ştiu de ce, dar în clipa aceea m-am simţit ciudat de bine că nu i-am scris nimic tatei pe Facebook. Explicaţia logică a acestui sentiment rămâne un mare mister pentru mine. Şi totuşi aş fi vrut să-i mai spun ceva tatei. Aş fi vrut să-i spun că mă întristează cumplit când îmi spune că este bătrân, că pentru mine este veşnic tânăr, că sunt mândră că-mi este părinte şi că mi se face uneori dor de zilele în care purtam discuţii interminabile pe teme savante, de partidele de Scrabble, de arcurile cu săgeţi, de clătitele întoarse cu stângăcie, spre disperarea mamei... Şi aş mai fi vrut să-i spun că-mi pare rău pentru nenorocita aia de cameră web, pe care se pusese praful...

Mi s-a pus din nou acelaşi nod în gât, pe care ştiu foarte bine de unde-l moştenesc. Aşa că, fără să devin patetică şi păstrând ceea ce este de păstrat în afara mediului virtual, îţi spun încă o dată, acum, cu câteva minute înainte ca ziua să se încheie: La mulţi ani, TATA!

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Prima zăpadă... altfel...


Îmi era dor de ea. Nu la fel de mult ca în alţi ani, dar îmi era dor. Simţeam, undeva în adâncul fiinţei, că liniştea va veni odată cu ea, că sufletu-mi învăluit în alb va regăsi acel ceva pe care nu reuşesc să mi-l numesc, dar pe care ştiu că-l pierd cu fiecare zi care se scurge în neant. Mi-am spus într-una din zilele trecute că vreau să ningă. De fapt... voiam doar o schimbare de anotimp sau de altceva, ceva care să rupă monotonia caldă a ultimelor săptămâni. Nici nu mai ştiu exact ce voiam şi poate că nici nu mai are importanţă...

Cu o seară înainte mi se păruse că ninge. Goneam spre casă, pe strada pustie, dar îmi plăcea să cred că nu am o destinaţie anume, că mă pierd pur şi simplu în noapte, fie şi pentru câteva minute. De fapt ploua într-un fel bizar, cu stropi mari care nu se hotărau încă dacă să se metamorfozeze sau nu. Se izbeau de parbriz ca şi cum ţineau neapărat să-mi facă în ciudă. Ştiam că metamorfoza avea să se producă peste noapte şi că aveam s-o ratez. Mi-am amintit brusc de o dimineaţă trecută de decembrie, când fusesem părtaşă la uvertura anotimpului alb, începută haotic cu aceiaşi stropi imenşi care se transformau sub ochii mei în fulgi, în timp ce urcam Copoul şi-n toată fiinţa îmi răsuna un singur gând - Ningeeeee!!! Era altfel... Melodia care începuse între timp la radio, m-a dus într-o altă iarnă îngheţată... Mi-am amintit involuntar de o fiinţă blândă, care s-a stins în iarna aceea, apoi de alte ierni ale copilăriei, rătăcite pe undeva prin memorie. Contrar obişnuinţei pe care mi-am creat-o în timp, n-am prelungit agonia dincolo de minutele care mă despărţeau de revenirea în spaţiul cotidian. Pentru prima oară, după mult timp, nu m-am lăsat copleşită de melancolie. Am revenit în prezent atât de firesc, ca şi cum nimic din tot ce-mi trecuse prin minte nu se întâmplase vreodată.

Am adormit greu, cu gândul la iarnă. Ştiam că a doua zi dimineaţă avea să fie totul alb. Ştiam... pur şi simplu... la fel cum ştiam că iarna aceasta nu va mai fi la fel. Uitasem însă cât de frumoase sunt lucrurile simple. Noroc că are cine să-mi amintească... M-a trezit Elisa, cu bucuria pe care numai copiii ştiu s-o exprime atât de firesc – Mamaaaa, a nins!!! I-am zâmbit tandru, cu ochii încă grei de somn – Ştiu că a nins... Întrebarea ei m-a trezit brusc – De unde ştii, că doar n-ai dormit afară... Chiar aşa, de unde ştiam? Am izbucnit amândouă în râs şi am rămas pentru câteva secunde cu ochii lipiţi de ferestrele mari prin care inunda  lumină diafană.

Când s-a trezit Tudor, era deja lumină de-a binelea. L-am luat instinctiv în braţe şi l-am dus la fereastră. Aveam nevoie de încă o reacţie spontană de copil, care să-mi amintească de ce mi-am dorit să ningă. A făcut nişte ochi mari, m-a privit cam nedumerit şi a întins degeţelele spre fereastră – Aaaaaa!!! A lovit de câteva ori geamul cu mânuţele, apoi a izbucnit în râs şi a început să mă pupe pe obraji. Ne-am plimbat aşa, îmbrăţişaţi copilăreşte, pe la toate ferestrele. M-a cuprins deodată o bucurie nouă, ca şi cum aş fi văzut pentru prima dată zăpada... altfel...

Printre crengile albe se mai zăreau însă câteva pete galbene, rămăşite ale unei toamne târzii, care-mi aminteau că ochiul meu de adult maturizat forţat este condamnat să observe mereu detalii inutile ce deformează micile bucurii ale lucrurilor simple.