Lecția binelui care nu așteaptă nimic în schimb

Ne punem adesea dorințe în suflet. O facem, de cele mai multe ori, în momente despre care știm că sunt făcute pentru a ne pune dorințe. Pentru că așa ni s-a spus, pentru că așa fac cei din jurul nostru, pentru că sperăm că dorințele împlinite înseamnă fericire. Iar uneori o facem pur și simplu... pentru că dorințele sunt parte din noi, pentru că suntem oameni și nimic din ceea ce este omenesc nu ne este străin până la final. Mi-a trecut adineaori prin minte gândul că la cumpăna dintre ani universul întreg devine o imensă plasă de fluturi în care se adună miliardele de dorințe ce prind aripi în câteva secunde măsurate doar de diferențele de fus orar... Apoi mi-am amintit, involuntar, de dorințe pe care eu însămi mi le-am pus într-o noapte ori alta, la trecerea simbolică a timpului. Am renunțat repede să fac o retrospectivă, pentru că am învățat fără să vreau în noaptea asta că recapitularea trecutului nu face decât să deschidă inutil răni ce trebuie să rămână închise. Așa că m-am rezumat la ultima astfel de dorință, pusă la început de an, pentru simplul motiv că pe aceea nu o consider încă trecut, căci anul acesta pe sfârșite mai curge încă în clepsidră...

O zi aproape obişnuită

Ei bine, da, sunt şi astfel de zile. Zile în care te trezeşti cu o lipsă de chef antologică, asortată sâcâitor cu o migrenă inexplicabilă şi cu un ceas deşteptător pe care nu reuşeşti să-l nimereşti ca să-l poţi opri, pentru că noptiera e prea departe de pat. Şi ca să fie totul şi mai enervant, afară e soare de dimineaţă, şi îţi dai seama că nu ai niciun plan concret şi că tot ce simţi e o oboseală cronică şi o nevoie acută de somn prelungit.

Cam aşa a început ziua mea de azi. Nu-mi propusesem nimic special pentru astăzi, însă perspectiva unei zile de lâncezeală totală nu mă încântă absolut deloc. Încerc să păcălesc migrena cu o cafea mai tare decât de obicei şi mă apuc de scris. Scriu, lucruri pe care de fapt nu aş vrea să le scriu acum, dar trebuie, pentru că deja am depăşit nişte termene. Mă uit din când în când la ceas şi mă rog ca până ies din casă să îmi revin. Zadarnic. Nimic nu pare să bată migrena, a cărei cauză nici măcar nu o cunosc. Am pastile, aduse cu mine din ţară, dar mă încăpăţânez să nu iau nimic. Cât de grav poate fi?

Midnight cooking

E trecut de miezul nopţii de mai bine de o oră. Aud prin geamul întredeschis foşnet de frunze deocheate de vânt, întrerupte sporadic de vreo vietate rătăcită printre ele, care-şi mormăie visul primitiv de primăvară eternă. Lumini aprinse în toată casa îmi dau o senzaţie bizară de deja-vu – linişte aparentă punctată ritmic de ticăitul unui ceas imaginar pe care-l aud uneori şoptindu-mi că mâine e cea mai lungă zi de şcoală şi de foiala lui Thor, care mă priveşte nemulţumit, ridicând alene din când în când câte o pleoapă.

Fetiţa care trăia într-o poveste (III)

Partea I poate fi citita aici, iar partea a II-a aici.

MElise a rostise atât de repede a doua variantă a compunerii, încât aproape că gâfâia când a terminat. Inima îi bătea tare. Simțea că doamna are să se supere, mai ales că aveau musafiri la oră, dar... nu putuse să scrie altfel. Nu avu timp să-și sfârșească gândurile și să-și pună frâu bătăilor inimii. De undeva, din spatele sălii de clasă, se auziră aplauzele cuiva. MElise nu îndrăzni să întoarcă privirea. O privea în ochi pe doamna învățătoare care, din nou, nu știa cum să reacționeaze. O mână caldă și mare îi atinse ușor creștetul, mângâind-o. Uriașul din spatele ei o privi cu un surâs blând și rosti doar atât, ca un fel de continuare a compunerii:

Fetița care trăia într-o poveste (II)

(Partea I poate fi citită aici)

O vreme nu a mai vorbit cu nimeni. La școală era tăcută, răspundea doar când era întrebată, zâmbea atunci când era nevoie și părea că se transformase într-un copil model. În sinea ei plănuia însă o răzbunare prin cuvinte. De fapt, nu, nu era o răzbunare pentru că ea învățase de la spiriduși că răzbunarea este un lucru fără sens. Plănuia mai degrabă o lecție de copilăreală pentru toți cei care luau în râs felul ei de a privi lumea. Nu se grăbea, pentru că învățase de la un vraci bătrân că lucrurilor bune și frumoase le trebuie timp ca să poată fi înțelese de oameni.

Fetița care trăia într-o poveste (I)

Avem nevoie de povești ca să nu uităm să fim din când în când copii.

„A fost odată ca niciodată...” Nu, începutul acesta nu îi plăcuse niciodată MElisei, pentru simplul fapt că nu reușise să înțeleagă de ce toate poveștile pe care le auzise când era mică, la fel ca și cele pe care le citise mai apoi singură, începeau și se sfârșeau într-un trecut atât de îndepărtat de lumea în care trăia.

Ea şi Eu

S-a făcut linişte… Doar câteva note de pian descoperite la-ntâmplare îmi alintă gândurile împrăştiate printre minutele care se scurg în grabă, ca să-mi facă parcă în ciudă. Încerc în zadar să le-adun în fraze coerente care să-nvingă oboseala adunată într-un trup care se încăpăţânează să facă slalom printre provocări nocturne animate de nostalgii care-mi revin iar şi iar, ca într-un joc diafan, cu reguli nescrise şi neştiute de nimeni… E deja miezul nopţii şi dau timpul înapoi, chiar dacă în noaptea asta va trebui să-l dau, de fapt, înainte. Închid pleoapele sufletului şi las secundele să se prelingă în zbor inocent în amintire…

E mică… atât de mică şi de fragilă… Genele-i negre par desenate ireal pe chipul uşor încruntat. Îmi întind instinctiv mâna şi-i mângâi cu arătătorul năsucul sfios. Tresare uşor, ca prin vis, apoi îşi reia somnul lin. Doar pentru un timp… Simt cum mi se întipăreşte în minte imaginea ei suavă, în cămăşuţa albă, cu fundă mică pe-o parte… Nu mă satur să o privesc şi să mă minunez de miracolul acesta, singurul care dă sens vieţii mele. Mi-o imaginez alergând, în rochiţă multicoloră, cu cârlionţii în vânt, ieşind zburdalnic de sub pălăriuţa albă… Îi aud râsul cristalin şi mă pierd în ochii mari, negri… Apoi mi-o închipui tăvălindu-se prin nisip, suflând puf de păpădie şi sărutând flori prin parc… O văd furişându-se sub brad ca să şterpelească bomboane şi rostogolindu-se prin zăpadă ca un ghemotoc roşu… Mi-o imaginez recitând poezii şi dansând graţios, apoi… cu ghiozdan şi codiţe… apoi, imaginea tremură, ca atunci când se tulbură oglinda unui lac fermecat… Şi… mă învăluie un fel de căldură stranie… Mă pierd din nou în ochii mari şi simt că mă pierd în mine însămi… O văd plângând… de tristeţe, de fericire, de emoţie, de… de o mie de alte motive… şi simt lacrimile ei pe obrazul meu. Uneori, aş vrea să mi-o imaginez puternică şi nepăsătoare. Alteori aş vrea să fie încăpăţânată şi mai sigură pe ea. Dar cum? Cum să transformi un suflet atât de delicat în ceea ce nu este şi nu va fi vreodată? E ca şi cum i-aş pretinde soarelui să nu mai răsară din mare sau lunii să nu mai plutească printre crengile desfrunzite ale copacilor din faţa ferestrei mele.

Păşesc în vârful picioarelor în camera de alături… Doarme ghemuită şi puţin încruntată, exact ca atunci… Îi aud respiraţia… O privesc în liniştea nopţii şi nu-mi vine să cred cât de norocoasă sunt… Îmi vine din senin să plâng… Pur şi simplu… Şi-mi vine să stau aşa, cu capul sprijinit de tocul uşii o veşnicie… doar ca să mă topesc uşor în somnul ei lin de copil ce se preface sub ochii mei în om mare. E ca atunci, demult… Suntem doar eu şi ea, ca-n ziua aceea lungă de primăvară, în care dintr-un suflet s-a desprins o rază prefăcută ea însăşi în  suflet…

Oftez şi închid încet uşa… Şi odată cu ea simt cum se învălmăşesc haotic secundele, în mii de imagini care-mi invadează memoria, iar şi iar... ca-ntr-o poveste fără sfârşit. 

11 ani de iubire pură… când s-au scurs oare…? 

La mulţi ani, Maria-Elisa!

Un an cât o clipă

Mă împresoară o linişte pe care aş numi-o bizară, dacă nu aş şti că în mai puţin de jumătate de oră se va risipi printre zorii zilei care prind contur pe geamurile încă adormite. Minunile încă dorm şi-ncerc în zadar să m-agăţ de secunde, pe care le topesc lent în cafeaua fierbinte. Aşadar... s-a scurs un an...

Păstrez încă în suflet intactă clipa miracol în care i-am auzit galsul pentru prima oară şi privirea limpede care mi-a umplut fiinţa de o fericire supremă atunci când şi-a lipit căpşorul mic de pieptul meu, într-o încercare instinctivă de a nu se desprinde de mine, după cele nouă luni în care am fost un singur trup.  Se întâmplă la fel şi acum, de fiecare dată când se agaţă cu mânuţele jucăuşe de gâtul meu şi-şi lipeşte obrazul în dreptul inimii, ascultând fascinat... Uneori adoarme aşa şi mi-e atât de drag să-i simt răsuflarea caldă şi gingaşă pe gâtul meu aplecat instinctiv pentru a-i oferi protecţie... Alteori îi privesc minute în şir somnul liniştit, aşa cum am făcut-o atunci, în prima zi, când orele în care am aşteptat să-l revăd mi s-au părut îngrozitor de lungi. Apoi îmi dau seama brusc că timpul s-a comprimat inexplicabil, compensând într-un fel ciudat acele ore lungi, chinuitoare, de aşteptare. Nu ştiu când a trecut un an... Primul zâmbet, prima silabă, primul dinţişor, primul „mama”, primul pas, primul Crăciun... O întreagă colecţie de prime întâmplări, transformate brusc în amintiri frumoase, din clipa în care s-au petrecut – amintiri care şterg invariabil toate nopţile nedormite, toate grijile, toţi neuronii pierduţi în lungile zile aparent monotone a căror singură mărturie rămân câteva fire albe şi două riduri pe care mă fac că nu le văd, dar care întregesc portretul pe care uneori îl zăresc în treacăt în oglinda din baie. E uimitor mecanismul acesta al memoriei de părinte... Elisa mă întreabă adesea cum era ea la vârsta lui Tudor, dacă şi ea făcea cutare sau cutare lucru şi, de multe ori, mă simt stânjenită pentru că-mi amintesc doar lucruri frumoase, iar ea ar vrea să-i spun totul. Acum îmi dau seama că, de fapt, acesta este modul firesc de a face faţă provocării de a fi părinte, că pe măsură ce experienţele sunt trăite în formele lor plenare, memoria selectează involuntar din ele doar acele lucruri frumoase, pe care, peste ani, ni le amintim stând într-un fotoliu şi răsfoind albume cu fotografii vechi. Restul... nu mai contează.

Nu ştiu când a trecut un an şi poate că nici nu e nevoie să ştiu. Parcă a fost o clipă... una neîncăpătoare, în care s-au înghesuit un milion de alte clipe, în care viaţa a căpătat un sens nou. Nu ştiu dacă în urmă cu mulţi ani, am simţit la fel... Poate că atunci lumea avea alte culori sau poate că nu eram îndeajuns de înţeleaptă ca să-i percep toate nuanţele. Sau poate că e nevoie să retrăieşti o experienţă ca să ţi-o asumi în totalitate şi să poţi pretinde că îi cunoşti sensul. Cine ştie... Eu ştiu doar că de la o vreme încoace simt un alt rost în fiecare secundă pe care o trăiesc şi că anii vor fi de-acum înainte clipe nepreţuite în care-mi voi măsura bucuriile, tristeţile, emoţiile, nostalgiile... pentru că două minuni îmi colorează în fiecare zi existenţa în nuanţe infinite ce-mi definesc fericirea.

... mai e puţin şi se trezeşte... suficient cât să-i mai simt o clipă parfumul de bebeluş adormit şi să-i şoptesc la ureche: „La mulţi ani, minune mică!”

Prima zăpadă... altfel...

Îmi era dor de ea. Nu la fel de mult ca în alţi ani, dar îmi era dor. Simţeam, undeva în adâncul fiinţei, că liniştea va veni odată cu ea, că sufletu-mi învăluit în alb va regăsi acel ceva pe care nu reuşesc să mi-l numesc, dar pe care ştiu că-l pierd cu fiecare zi care se scurge în neant. Mi-am spus într-una din zilele trecute că vreau să ningă. De fapt... voiam doar o schimbare de anotimp sau de altceva, ceva care să rupă monotonia caldă a ultimelor săptămâni. Nici nu mai ştiu exact ce voiam şi poate că nici nu mai are importanţă...

Cu o seară înainte mi se păruse că ninge. Goneam spre casă, pe strada pustie, dar îmi plăcea să cred că nu am o destinaţie anume, că mă pierd pur şi simplu în noapte, fie şi pentru câteva minute. De fapt ploua într-un fel bizar, cu stropi mari care nu se hotărau încă dacă să se metamorfozeze sau nu. Se izbeau de parbriz ca şi cum ţineau neapărat să-mi facă în ciudă. Ştiam că metamorfoza avea să se producă peste noapte şi că aveam s-o ratez. Mi-am amintit brusc de o dimineaţă trecută de decembrie, când fusesem părtaşă la uvertura anotimpului alb, începută haotic cu aceiaşi stropi imenşi care se transformau sub ochii mei în fulgi, în timp ce urcam Copoul şi-n toată fiinţa îmi răsuna un singur gând - Ningeeeee!!! Era altfel... Melodia care începuse între timp la radio, m-a dus într-o altă iarnă îngheţată... Mi-am amintit involuntar de o fiinţă blândă, care s-a stins în iarna aceea, apoi de alte ierni ale copilăriei, rătăcite pe undeva prin memorie. Contrar obişnuinţei pe care mi-am creat-o în timp, n-am prelungit agonia dincolo de minutele care mă despărţeau de revenirea în spaţiul cotidian. Pentru prima oară, după mult timp, nu m-am lăsat copleşită de melancolie. Am revenit în prezent atât de firesc, ca şi cum nimic din tot ce-mi trecuse prin minte nu se întâmplase vreodată.

Am adormit greu, cu gândul la iarnă. Ştiam că a doua zi dimineaţă avea să fie totul alb. Ştiam... pur şi simplu... la fel cum ştiam că iarna aceasta nu va mai fi la fel. Uitasem însă cât de frumoase sunt lucrurile simple. Noroc că are cine să-mi amintească... M-a trezit Elisa, cu bucuria pe care numai copiii ştiu s-o exprime atât de firesc – Mamaaaa, a nins!!! I-am zâmbit tandru, cu ochii încă grei de somn – Ştiu că a nins... Întrebarea ei m-a trezit brusc – De unde ştii, că doar n-ai dormit afară... Chiar aşa, de unde ştiam? Am izbucnit amândouă în râs şi am rămas pentru câteva secunde cu ochii lipiţi de ferestrele mari prin care inunda  lumină diafană.

Când s-a trezit Tudor, era deja lumină de-a binelea. L-am luat instinctiv în braţe şi l-am dus la fereastră. Aveam nevoie de încă o reacţie spontană de copil, care să-mi amintească de ce mi-am dorit să ningă. A făcut nişte ochi mari, m-a privit cam nedumerit şi a întins degeţelele spre fereastră – Aaaaaa!!! A lovit de câteva ori geamul cu mânuţele, apoi a izbucnit în râs şi a început să mă pupe pe obraji. Ne-am plimbat aşa, îmbrăţişaţi copilăreşte, pe la toate ferestrele. M-a cuprins deodată o bucurie nouă, ca şi cum aş fi văzut pentru prima dată zăpada... altfel...

Printre crengile albe se mai zăreau însă câteva pete galbene, rămăşite ale unei toamne târzii, care-mi aminteau că ochiul meu de adult maturizat forţat este condamnat să observe mereu detalii inutile ce deformează micile bucurii ale lucrurilor simple. 

Dimineață cu parfum de bebeluș

S-a întâmplat cu câteva zile în urmă, după una dintre nopțile chinuitor de calde din ultima vreme... Mi-am promis că nu voi uita să transform în cuvinte revelația acelei dimineți, dar era cât pe ce să se întâmple. Noroc că în casă mai există încă un bebeluș care îmi reactivează zilnic memoria sentimentală...

Temperatura insuportabilă din ultimele săptămâni mi-a transformat nopțile de vară, pe care cândva adoram să le fac nopți albe, în chinuitoare peripluri nocturne între dormitor, pătuțul lui Tudor, bucătărie, baie și, în cele din urmă, camera Elisei. Mereu același traseu, cu mici variații date de obstacole pe care le întâlnesc în cale – vreun papuc rătăcit pe hol sau bicicleta Elisei de care uit mereu să mă feresc. Fiecare oprire are un scop precis – Tudor mă trezește de vreo două ori din cauza setei, bucătăria mă ademenște cu feliile de pepene lăsate special în frigider de seara, pentru momente de revigorare nocturnă, iar baia îmi oferă soluția salvatoare, un duș în miez de noapte, în cazuri extreme (care în ultima vreme n-au lipsit deloc...). Camera Elisei e destinația finală – acolo e mai răcoare, mai ales spre dimineață, când se încheie popasurile prin celelalte unghere ale aprtamentului. Pe Elisa o găsesc de fiecare dată în aceeași ipostază drăgălașă – întinsă pe tot patul, printre tigruțul Nunu, iepurașul Dada și alte câteva animale de pluș rătăcite printre cearșafuri, cu ursoaica Izabela în brațe sau pe post de pernă și cu aceeași replică somnoroasă... Mi-e sete mami! După ce bea apă, îmi face loc lângă ea. S-a obișnuit (și cred că-i plac) cu intruziunile acestea nocturne ale mele în spațiul magic care e camera ei. Deduc asta din felul ștrengar în care-mi spune uneori seara – Mami, poți să dormi cu mine dacă vrei, e mai răcoare la mine! Ca și cum ei nici nu i-ar păsa dacă dorm sau nu acolo… când, de fapt, știu că-și dorește asta în fiecare seară, de când era bebeluș. Mă fac că n-o aud sau îi spun în treacăt că mă mai gândesc. Și, nici eu nu știu de ce, amân mereu momentul în care mă cuibăresc lângă ea și dorm liniștită o oră, două, până se face dimineață de-a binelea.

De obicei mă trezesc înaintea ei. O las să-și termine visele de copil, ascunse-n zulufii care-i acoperă chipul candid. Asta dacă nu i-l acoperă Izabela cea roz, care până dimineața trece prin adevărate probe olimpice, de la aruncatul pe jos până la săritura pe birou și ascunsul sub pat. În dimineața cu pricina s-a întâmplat însă ca Tudor să se trezească și el mai târziu... Nici soarele care răsărise deja demult, nici cafeaua lăsată pe masa din bucătărie, care-și epuizase deja aroma prin celelalte camere n-au reușit să mă trezească din vise pe care aproape niciodată nu mi le amintesc. Am simțit însă pe gât respirația fină a unui năsuc firav și două buze zglobii lipindu-mi-se timid de umăr. Am tresărit probabil... Cuvintele mi se par acum prea goale ca sa poată exprima exact sentimentul din secunda aceea, secunda în care, deschizând ochii, am zărit-o pe Elisa lângă mine. Mă sărutase pe gât, la fel cum făceam eu când ea era bebeluș și-mi era atât de drag să o trezesc dimineața astfel. S-a tras repede înapoi, ca și cum n-ar fi vrut ca eu să știu că făcuse asta. Sau...poate că nu vroia să mă trezesc, cine știe. I-am făcut jocul și am închis ochii, ca și cum clipirea de dinainte fusese doar în somn. Am continuat să ne privim – eu printre gene, pe furiș, ea curioasă, simțind parcă păcăleala. În cele din urmă s-a depărtat ușor, în vârful degetelor, până a dispărut în camera de-alături.

Am lăsat razele să-mi deschidă ochii. Dincolo se auzeau deja chicoteli și gângureli…ca-ntr-un vis cu joc de copii. Am mai închis o dată ochii înainte să mă ridic, ca și cum aș fi vrut să-mi întipăresc în memorie sărutul acela cu parfum de bebeluș care-mi transformase dimineața într-o clipă de magie. Mânuțe mici, ochi mari și somnoroși, zâmbete... toate mi s-au perindat într-o secundă prin minte, venite brusc dintr-un trecut care uneori mi se pare atât de îndepărtat. Apoi, am deschis ochii și am zâmbit la gândul că dincolo mă așteptau alte mânuțe și alți ochi mari. Tudor se trezise deja de mult timp, iar Elisa îi explica de zor că mama e obosită și trebuie să mai doarmă un pic...

2006...

...2012

Ora de muzică

Avertisment: Rog de la început pe specialiștii în domeniu să manifeste toleranță față de cultura mea muzicală semidoctă și față de amestecul eterogen de sunete la care mi-am expus copiii în această zi toridă de august.

Așadar, muzica... încă de când Elisa era în burtică m-a fascinat ideea că bebelușii reacționează la muzică. Îmi amintesc că atunci lipeam de burtă căști în care se auzea Julio Iglesias, în speranța că asta va influența temperamentul Elisei. Nu știu dacă are vreo legătură cu muzica lacrimogenă pe care o ascultam pe vremea aceea, dar ea este, adesea, excesiv de sensibilă... Pe de altă parte, a fost de-a dreptul fascinată de când era mică de Linkin Park (?!), lucru oarecum inexplicabil pentru mine. La fel de inexplicabil ca și pasiunea ei mai nouă pentru... Roxette. Da, Roxette, ăia de pe vremea mea, despre care Elisa se miră că încă mai trăiesc (că doar... sunt de pe vremea mamei...). Să revin însă la întâmplarea care a dat naștere acestor rânduri...

La a doua experiență maternală nu am mai acordat la fel de multă importanță fenomenelor legate de muzică. Asta până alaltăieri, când am realizat brusc că Tudor reacționează prompt la sunetele din jur. În mașină, pe drumul din parc spre casă, a devenit irascibil din cauza oboselii și a căldurii. În disperare de cauză am început să lălăi Oac, oac, diri diri dam... Știu, imaginea e hilară, cu atât mai mult cu cât talentul meu vocal e limitat. Dar, surpriză! Tudor a tăcut, ba, mai mult, a început să râdă. Logic, nu? Doar nu era să plângă... l-a apucat și pe el râsul la manifestarea unui așa talent de excepție. Am improvizat la greu, pentru că nu-mi aminteam versurile... La un moment dat s-a plictisit și a trebuit să schimbăm melodia. În pădurea cu alune... Ufff, nici pe asta n-o știu bine... Noroc de Elisa, care îmi sare în ajutor, amuzându-se teribil de recitalul meu. Noroc că între timp am ajuns la destinație. Așadar, misiune îndeplinită!

A doua zi, adică ieri, mi-am amintit de lacunele mele în materie de Oac, oac... așa că am purces la revigorarea memoriei, cu ajutorul (al cui altcuiva?) internetului. Hmmm, uite că mai sunt și lucruri bune pe internet... Două clicuri și gata! Memorie recăpătată! La auzul melodiei Tudor a scos un chiot de bucurie. Măi să fie! Oare și-o fi amintit de recitalul din ajun sau pur și simplu sunetele ieșite din cutia neagră îl fascinează? Indiferent care a fost cauza, un lucru e cert... muzica nu îi este indiferentă copilului meu. Am experimentat în continuare câteva fragmente, primele care mi-au venit în minte, la întâmplare, fără să țin cont de genuri muzicale sau de alte cine știe ce criterii sofisticate. Și așa, dintr-un clic în altul pe youtube, s-a scurs o după-amiază întreagă, care de obicei trece destul de greu în aceste zile caniculare... Nu rețin întreg repertoriul, însă mi-au rămas în minte câteva dintre preferințele lui Tudor. Oac, oac... (cred că va rămâne încă mult timp number one), O portocală (și Elisa și Tudor sunt fascinați de această melodie), My heart will go on, lălăită de Elisa (nu dați cu roșii, a fost alegerea ei...), Ob-la-di, ob-la-da și... (vă rog aplauze)... Mozart. Da, da, Mozart... mai multe bucăți, dar mai ales asta. Elisa a participat activ la toată audiția, fie sugerând melodii pe care le știa deja, fie minunându-se de existența unora pe care îi spuneam să le caute. S-a amuzat când i-am povestit că și ea avea bucățile ei preferate când era de vârsta lui Tudor. Una dintre ele era fragmentul acesta dintr-un concert al lui Andre Rieu... Câte amintiri...

Una peste alta, nu pot să trec cu vederea două lucruri pe care mi le-a prilejuit experiența de ieri. Primul, inedit pentru mine ca părinte, este reacția pozitivă a Elisei atunci când i-a ascultat pe cei de la The Beatles, despre care nu auzise niciodată până acum. Faima lor, despre care i-am povestit în câteva cuvinte, i-a stârnit curiozitatea. I-a plăcut Hey Jude... și asta nu poate decât să mă bucure. Al doilea, ceva mai trist pentru adultul din mine, căruia îi place să creadă că păstrează mereu în suflet fragmente nealterate de copilărie, este că am realizat brusc că eu nu îmi amintesc nimic de la orele de muzică. Nu-mi amintesc nici măcar chipurile profesorilor cu care le-am făcut, nimic... îmi trece vag prin minte doar imaginea unui caiet de muzică mâzgălit cu încercări stângace de a desena un cheia sol perfect... și cam atât. M-a cuprins un fel de îngrijorare timpurie la gândul că ai mei copii au toate șansele să repete, la rândul lor, această experiență a uitării, dat fiind haosul în care plutește sistemul educațional din România. Dar, asta e o altă poveste...

Revin la experiența de ieri. Așadar, muzica... da, muzica poate face minuni, fie că este vorba de liniștea pe care o aduce unui bebeluș iritat de căldura din mașină, fie că este vorba de o adolescentă în devenire care-și descoperă fascinată propria personalitate, fie că este vorba de un adult care-și rememorează, prin intermediul ei, trecutul. Muzica ne leagă într-un fel inexplicabil sufletele de alte suflete, salvând pentru eternitate clipe care altfel ar fi, probabil, sortite uitării.

PS: Câteva fragmente care-mi plac mult, dar pe care nu le-am pus copiilor mei, pentru că nu știu (încă) cum să le explic amestecul de tristețe și bucurie pe care îl simt de fiecare dată când le ascult...

Pățanie cu limonadă

Nu m-am gândit de prea multe ori ce înseamnă să fii părinte de un singur copil, de doi sau de mai mulți copii. Cred că a fi părinte le implică, într-un fel, pe toate. Nu există setări pentru o situație sau alta, ci lucrurile se trăiesc, respectiv se învață, din mers. Cu toate astea mi-am pus de câteva ori problema diferenței destul de mari de vârsta dintre copiii mei și asta nu pentru că mă preocupă excesiv aspectul, ci pentru că, vrând nevrând, trebuie să fac față din când în când mirării, inexplicabile pentru mine, a unora de prin jurul meu. În orice caz, iau lucrurile ca atare... Elisa e destul de mare ca să înțeleagă anumite lucruri despre bebeluși și asta mă face să fiu mai puțin stresată decât aș fi fost în mod normal atunci când își manifestă dorința arzătoare de a sta cu Tudor și de a se juca cu el în felul ei. Mai mult, e chiar relaxant uneori... pentru că mă salvează adesea de maratonul între bucătărie și dormitor, care, nu de puține ori se transformă în probă cu obstacole, dat fiind faptul că bicicleta Elisei și căruciorul lui Tudor sunt parcate pe holul dintre cele două camere. Nu vă imaginați că asta se întâmplă prea des, nici că profit de copilul mai mare dându-i sarcină să aibă grijă de cel mic. Detest genul ăsta de responsabilizare (știu eu ce spun!), dar, ca orice mamă disperată uneori, încerc să îmbin lucrurile în așa fel încât toată lumea (adică noi trei, care petrecem timpul împreună de dimineața până seara de când a luat Elisa vacanță) să fie mulțumită.

Astfel fiind orânduite lucrurile, ieri i-am lăsat pe amândoi în sufragerie, în timp ce eu îmi terminam oarecare treburi inutile prin restul casei. Evident, cu indicațiile de rigoare – Ai grijă să nu-l lovești! Ai grijă să nu se înece dacă îi dai suzeta! Ai grijă să nu-i intre părul tău în ochișori când îl pupi! Ai grijă... Un șir lung de avertismente, rostite ca o poezie în timp ce mă aflam în camera cealaltă, încercând să mă concentrez la oareșice treburi mai intelectuale decât gătitul, șir întrerupt invariabil de același răspuns – Bine mama! – și de chicotelile celor două minuni zglobii.  N-am făcut eu prea mare brânză cu ale mele treburi, pentru că fundalul sonor nu-mi era tocmai prielnic, însă la un moment dat mi-am dat seama că încep să am spor și m-am mirat de ce. Conexiunile neuronale s-au activat instantaneu și mi-am dat seama brusc că dincolo era o liniște cam bizară. Am sărit instinctiv ca un arc și, din două mișcări, am ajuns în sufragerie...

Tablou realist cu efecte comice – Elisa și Tudor, foarte serioși, împărțeau frățește... un pahar de limonadă. Concret, Elisa își muia tacticos degetul în pahar, apoi îi ungea buzele lui Tudor care și le lingea la fel de tacticos și de satisfăcut. Când m-au văzut au făcut amândoi niște ochi mari, încât, pe moment, nici nu știam dacă să râd sau să mă enervez. Am început s-o cert pe Elisa, ei i s-au umezit ochii, Tudor se uita când la mine, când la ea, iar la întrebarea mea furioasă – Cum ai putut să-i dai limonadă? – Elisa a răspuns inocent – Am crezut că-i place. Iar Tudor, confirmând din priviri, a scos un chiot de bucurie, urmat de un râset ștrengar. Cum să nu te topești în astfel de momente?

P.S.: Evident, ca un părinte pisălog ce sunt, am ținut-o cu supărarea încă vreo jumătate de oră, încercând să-i explic Elisei de ce nu are voie să-i dea lui Tudor limonadă. Asta până când a venit în vizită Sister, care și-a amintit un episod similar, petrecut cu mulți ani în urmă, în care protagonistele eram noi două și limonada era înlocuită de ciocolată... Vorba românului, așchia... Și uite așa, am început noi diversificarea alimentației lui Tudor, sfidând orice regulă, cu... limonadă.

Revelații de părinte și nostalgii de adolescentă

M-am străduit toată săptămâna să găsesc câteva clipe în care să-mi adun gândurile și să le fac vânt apoi pe taste, pentru a le împrăștia în eterul virtual. N-am reușit, cu toate că aveam cel puțin două teme de meditație (pe care le-am trecut pe o listă la fel de virtuală cu teme de gândit și de simțit). Nu știu dacă e de vină căldura asta agasantă, faptul că nu reușesc să mă readaptez la mediul citadin după săptămâna atât de calmă petrecută în locul copilăriei sau e pur și simplu o lipsă de organizare în tot ceea ce fac. În fine... printre știri care se repetă obsesiv, printre momente absurde care mă fac să plonjez într-o realitate enervantă tocmai când sunt pe punctul de a evada din ea, mai am și clipe în care îmi amintesc cine sunt sau, mai degrabă, descopăr că sunt și altcineva decât mă obișnuisem să fiu. Azi, bunăoară... Elisa a plecat în tabără. Prima tabără în care pleacă singură, cu un grup de copii pe care nu îi cunoaște, pentru șapte zile. Un fapt banal, în fond... și totuși, ziua de azi mi-a fost marcată de această plecare, într-un fel pe care numai cei care sunt părinți de copii mari îl pot înțelege.

Ne-am trezit de la 4 jumătate, pentru că la 5:30 trebuia să fim în autogară. Mi-am pus ceasul să sune de două ori, dar am reacționat rapid de la primul zgomot al soneriei. Am deschis ușor ușa de la camera Elisei. Era trează deja, dar se făcea că doarme. M-a amuzat. Mi-am amintit brusc cum nu puteam să dorm înaintea unui astfel de eveniment, pe vremea când eram de vârsta ei. S-a mișcat de zece ori mai rapid decât în diminețile în care se pregătește pentru școală, nu a făcut mofturi la micul dejun, cu toate că era foarte devreme. S-a pieptănat singură și a fost gata înaintea mea. Pe moment n-am realizat toate aceste lucruri, dar acum, când mă gândesc la ele îmi dau seama cât de mult trebuie să fi însemnat pentru ea ziua aceasta. Am pornit în pas alert spre mașină. Și-a cărat singură rucsacul și trolerul, ca să exerseze. N-a protestat deloc, ba chiar s-a oferit să mă ajute să ridic trolerul în portbagaj. Pe drumul spre autogară am făcut un fel de conversație tipică părinte – copil, cu replici tipice de genul „Vezi, ai grijă să...” și răspunsuri concise, la fel de tipice – „Da mamă, am reținut!”. Am ajuns prea repede (doamne, cât de tare mă enerva mama când mă punea să mă trezesc atât de devreme, ca să nu întârziem și eram nevoită să aștept cel puțin un sfert de oră până veneau ceilalți copii...), dar minutele au zburat și mai repede. S-au strâns toți copiii – unii cu părinți, alții singuri – au urcat, le-am făcut din mână și... gata. Cu zgomot surd, autocarul s-a îndepărtat pe șoseaua încă goală la ora aceea matinală de dumincă. Am rămas acolo nemișcată pentru câteva clipe, printre părinții aceia pe care nu-i cunoșteam și care povesteau toți același scenariu, cu alte replici – „A mea nu a vrut să-și ia haine groase...”, „Vai dragă, i-am pus cu forța un hanorac și o geacă...”. Îmi trecea prin minte seara dinainte, în care timp de vreo oră am făcut împreună cu Elisa bagajul... Regretam din suflet toate observațiile pe care i le făcusem în ajun, dar mă felicitam că am lăsat-o să-și ia toate hainele pe care și le alesese (deși, probabil că nu va purta nici jumătate dintre ele) și că i-am amintit să nu-și uite parfumul preferat și perechile de cercei colorați.

M-am desprins brusc din grupul mamelor care nu se dădeau plecate din autogară. Pe drumul de întoarcere mi-am lăsat sufletul cuprins de un soi de vertij pe care nu l-am mai simțit de ceva vreme. Mi s-a pus un nod în gât, ca și cum tocmai aș fi trecut un examen important. Mi s-au umezit ochii și gândurile mi se frângeau în mii de silabe, apoi, brusc, se contopeau într-un fel de căldură intensă care îmi pulsa în fiecare bătaie a inimii. Nu știu dacă era din cauză că trăiam, prin Elisa, clipe din propria adolescență sau pentru că, așa, cu toată zăpăceala mea, am realizat brusc (pentru a câta oară oare?) că am o minune de fată, că Elisa e copil mare, că sunt o mamă care, după toate probabilitățile, va fi mai stresată decât propria mamă, că...

În explozia asta sentimentală, am conștientizat pentru o clipă faptul că de ceva timp nu m-am mai bucurat de un răsărit atât de frumos. Cu soarele răsărind în stânga, am pornit-o spre casă, unde mă aștepta o altă minune mică, care urma să se trezească și să-mi umple ziua de bucurie. Și peste toate, în boxe răsuna un refren pe care Elisa mi l-a pus de nu știu câte ori în ultima săptămână, întrebându-mă dacă-mi place... We are young...We are young ...Să fie oare un paradox faptul că de la un moment dat în viață începem să ne simțim în egală măsură tineri și bătrâni atunci când ne privim propriii copii?

Gânduri pentru minunile mele

În această categorie nu există deocamdată postări.