redirect

sâmbătă, 25 august 2012

Celelalte tărâmuri (pledoarie subiectivă pentru contemplație)


Întotdeauna am avut sentimentul că fericirea (fericirea mea vreau să spun, căci despre a altora nu pot emite nicio teorie demonstrabilă) e generată de oameni, de clipe și de locuri – oameni pe care-i iubesc sau pe care i-am iubit într-un fel sau altul, fie și pentru o clipă (da, există iubire la timpul trecut și da, există mai multe feluri de a iubi...), clipe magice și locuri asemenea. De obicei, locurile sunt legate direct sau indirect de oameni și de clipe. Dar nu despre ele vorbesc acum. Ele își au frumusețea lor, dar nu, nu despre decoruri e vorba; ci despre acele locuri cărora simți că le aparții, într-un fel pe care nu-l poți defini cu nicio îmbinare de cuvinte.

Locuri în care ai visat toată viața să ajungi sau locuri în care ai ajuns din întâmplare, altele decât cel în care te-ai obișnuit să respiri cotidianul sau, în mod paradoxal, locuri prin care treci mereu, fără să le bănuiești magia. Locuri în care simți că ești tu însuți, într-un fel anume, pe care nu-l poți împărtăși decât cu propria ființă. Locuri care hrănesc foamea de ducă a sufletului hoinar. Locuri de poveste nescrisă, ale cărei file se scriu cu fiecare secundă pe care o petreci în ele. Un fel de tărâmuri fermecate ale căror imagini umplu spațiile goale care ne guvernează uneori viețile. Locuri...

Mă trezesc adesea răsfoind cu mintea albume imaginare de fotografii păstrate nealterate în memoria sufletului. Îmi trec haotic prin fața ochilor răsărituri pe mare și apusuri în turnuri de metal, nopți cu lună plină aruncată peste dealuri și amieze cu catedrale împietrite-n ger de februarie. E un fel de carusel nesfârșit cu imagini din care mi-e greu să aleg doar una pentru a mă juca din nou cu amintirea locurilor prin care am fost. Îmi place să cred că locurile sunt cele care mă aleg, de fapt, pe mine și că eu nu fac decât să vibrez la amintirea lor și să intru într-un fel de transă contemplativă, rememorând călătorii în care pașii m-au purtat aievea prin colțuri de lume pentru care ei par să se fi născut.

Cu ani în urmă, am crezut o vreme că ar fi trebuit să pictez. N-am avut niciodată talent (sau cel puțin nu destul), însă eram convinsă că pictura ar fi putut fi singurul mod de a mă exterioriza. Îmi amintesc cum, în anii de facultate, am pictat geamurile de la camera de cămin, ca să nu mai văd gratiile. Era ciudat... Peisajul pe care-l mâzgâlisem pe sticlă cu acuarelă se prelingea de fiecare dată când în cameră era prea cald și afară prea frig. Condensul devenise un fel de tehnică spontană prin care acuarela se omogeniza cu peisajul real, de afară... Am încercat de câteva ori și pe carton, dar niciodată pe pânză. Apoi am renunțat. M-am limitat la cuvinte. Sau la tăceri. Ce legătură o fi având asta cu tărâmurile mele magice, nu știu, dar probabil că liniștea nocturnă în care scriu are și ea meritul ei în aceste divagații nevinovate.

Revenind... Încă încerc să-mi definesc sentimentul pe care îl am atunci când poposesc cu mintea în locuri prin care am trecut și-n care am lăsat o fărâmă din mine. Nu-mi explic altfel fericirea sinonimă cu un fel de regăsire de sine, pe care o simt atunci când am norocul să ajung din nou în ele, fie doar și virtual. Îmi place întotdeauna să cred că voi avea cândva ocazia să ajung din nou pe unde am mai fost demult. De fapt, s-a și întâmplat de câteva ori. Nimic nu e mai presus pentru o ființă cu virtuți înnăscute de călător decât această bucurie a regăsirii tărâmurilor aparent pierdute în uitare... celelalte tărâmuri.

În noaptea asta, din nou, Colmar...

joi, 16 august 2012

Dimineață cu parfum de bebeluș


S-a întâmplat cu câteva zile în urmă, după una dintre nopțile chinuitor de calde din ultima vreme... Mi-am promis că nu voi uita să transform în cuvinte revelația acelei dimineți, dar era cât pe ce să se întâmple. Noroc că în casă mai există încă un bebeluș care îmi reactivează zilnic memoria sentimentală...

Temperatura insuportabilă din ultimele săptămâni mi-a transformat nopțile de vară, pe care cândva adoram să le fac nopți albe, în chinuitoare peripluri nocturne între dormitor, pătuțul lui Tudor, bucătărie, baie și, în cele din urmă, camera Elisei. Mereu același traseu, cu mici variații date de obstacole pe care le întâlnesc în cale – vreun papuc rătăcit pe hol sau bicicleta Elisei de care uit mereu să mă feresc. Fiecare oprire are un scop precis – Tudor mă trezește de vreo două ori din cauza setei, bucătăria mă ademenște cu feliile de pepene lăsate special în frigider de seara, pentru momente de revigorare nocturnă, iar baia îmi oferă soluția salvatoare, un duș în miez de noapte, în cazuri extreme (care în ultima vreme n-au lipsit deloc...). Camera Elisei e destinația finală – acolo e mai răcoare, mai ales spre dimineață, când se încheie popasurile prin celelalte unghere ale aprtamentului. Pe Elisa o găsesc de fiecare dată în aceeași ipostază drăgălașă – întinsă pe tot patul, printre tigruțul Nunu, iepurașul Dada și alte câteva animale de pluș rătăcite printre cearșafuri, cu ursoaica Izabela în brațe sau pe post de pernă și cu aceeași replică somnoroasă... Mi-e sete mami! După ce bea apă, îmi face loc lângă ea. S-a obișnuit (și cred că-i plac) cu intruziunile acestea nocturne ale mele în spațiul magic care e camera ei. Deduc asta din felul ștrengar în care-mi spune uneori seara – Mami, poți să dormi cu mine dacă vrei, e mai răcoare la mine! Ca și cum ei nici nu i-ar păsa dacă dorm sau nu acolo… când, de fapt, știu că-și dorește asta în fiecare seară, de când era bebeluș. Mă fac că n-o aud sau îi spun în treacăt că mă mai gândesc. Și, nici eu nu știu de ce, amân mereu momentul în care mă cuibăresc lângă ea și dorm liniștită o oră, două, până se face dimineață de-a binelea.

De obicei mă trezesc înaintea ei. O las să-și termine visele de copil, ascunse-n zulufii care-i acoperă chipul candid. Asta dacă nu i-l acoperă Izabela cea roz, care până dimineața trece prin adevărate probe olimpice, de la aruncatul pe jos până la săritura pe birou și ascunsul sub pat. În dimineața cu pricina s-a întâmplat însă ca Tudor să se trezească și el mai târziu... Nici soarele care răsărise deja demult, nici cafeaua lăsată pe masa din bucătărie, care-și epuizase deja aroma prin celelalte camere n-au reușit să mă trezească din vise pe care aproape niciodată nu mi le amintesc. Am simțit însă pe gât respirația fină a unui năsuc firav și două buze zglobii lipindu-mi-se timid de umăr. Am tresărit probabil... Cuvintele mi se par acum prea goale ca sa poată exprima exact sentimentul din secunda aceea, secunda în care, deschizând ochii, am zărit-o pe Elisa lângă mine. Mă sărutase pe gât, la fel cum făceam eu când ea era bebeluș și-mi era atât de drag să o trezesc dimineața astfel. S-a tras repede înapoi, ca și cum n-ar fi vrut ca eu să știu că făcuse asta. Sau...poate că nu vroia să mă trezesc, cine știe. I-am făcut jocul și am închis ochii, ca și cum clipirea de dinainte fusese doar în somn. Am continuat să ne privim – eu printre gene, pe furiș, ea curioasă, simțind parcă păcăleala. În cele din urmă s-a depărtat ușor, în vârful degetelor, până a dispărut în camera de-alături.

Am lăsat razele să-mi deschidă ochii. Dincolo se auzeau deja chicoteli și gângureli…ca-ntr-un vis cu joc de copii. Am mai închis o dată ochii înainte să mă ridic, ca și cum aș fi vrut să-mi întipăresc în memorie sărutul acela cu parfum de bebeluș care-mi transformase dimineața într-o clipă de magie. Mânuțe mici, ochi mari și somnoroși, zâmbete... toate mi s-au perindat într-o secundă prin minte, venite brusc dintr-un trecut care uneori mi se pare atât de îndepărtat. Apoi, am deschis ochii și am zâmbit la gândul că dincolo mă așteptau alte mânuțe și alți ochi mari. Tudor se trezise deja de mult timp, iar Elisa îi explica de zor că mama e obosită și trebuie să mai doarmă un pic...

2006...

...2012

luni, 6 august 2012

Rutină… dulce-amăruie rutină…


Mă tot gândesc de ceva vreme despre ce aș putea să scriu astăzi. Căror gânduri și simțiri să le mai dau viață virtuală în fraze pe care (chiar așa!) nici nu știu câtă lume le citește. Și nu pentru că nu aș avea despre ce să scriu... Oho, chiar am un repertoriu consistent, mare parte din el încadrabil la categoria Realism involuntar care, în mod surpinzător, tinde să devină din ce în ce mai bogată, în detrimentul altora despre care credeam că le voi umple imediat încă din noaptea în care m-a bântuit ideea blogului și care rămân (încă) suspendate într-o așteptare nedefinită. Să relatez un nou episod din odiseea răbdării suprasolicitate în periplurile mele inevitabile prin magazinele ieșene? Sau poate despre concertul din blocul de vizavi de sâmbătă noaptea, care a venit ca un fel de răzbunare pe ora mea de muzică, silindu-mă să am coșmaruri pe fundalul celor mai în vogă hituri manelistice? Sau despre ieșirea la iarbă verde-uscată, în spirit autentic românesc de duminică? Sau mai degrabă despre filmul pe care l-am văzut zilele trecute și care mi-a adâncit în suflet sentimente pe care le am uneori... ? Voi scrie (sau poate că nu) despre fiecare dintre ele în zilele care urmează. Îmi spun mereu asta... voi scrie, voi face, voi... folosesc mereu un viitor al amânării refuzând să admit că în realitate nu reușesc încă să-mi organizez vreodată timpul astfel încât să am măcar iluzia că le fac pe toate.

De curând am început să-mi creez un fel de rutină, impusă cu siguranță, inevitabil, și de experiența maternității. E clar că atunci când ai copii, nu mai faci ce vrei tu (aviz amatorilor!), însă măcar ai sentimentul că tot ceea ce faci, chiar dacă uneori devine repetitiv și stresant, nu e în zadar. Azi, bunăoară... m-am trezit devreme, mi-am băut cafeaua citind mailuri și navigând haotic pe net, am fiert morcovi și pătrunjel pentru micul dejun al lui Tudor, am început să mai scriu câte ceva și... și... două ore au zburat în câteva clipe. Odată ce se trezesc minunile nu mai e nimic de făcut „pentru mine”. Devin brusc și involuntar mama care nu va fi niciodată perfectă, ci mereu crizată de imposibilitatea de a le face pe toate; încerc să-mi împart timpul așa încât să am sentimentul că-mi ajunge. E inutil să mai spun că nu reușesc niciodată... Dar face și asta parte din rutină... un fel de rutină dulce-amăruie, la fel ca și cafeaua pe care o savurez în fiecare zi ca pe un moment de glorie asupra eternului prieten dușman – timpul. De acord... din când în când rutina îmi este zdruncinată de momente de fericire sau de nostalgii care trec la fel de repede cum se nasc. Aștept fiecare anotimp asemeni unui copil nerăbdător în fața unei cutii colorate cu fundă roșie și mă plictisesc de fiecare în parte la fel de repede... Scriu, citesc, râd, mă joc cu minunile, plâng din când în când, mă enervez, mă agit, mă plimb, îmi fac mereu planuri și, mai presus de toate, îmi promit că nu voi deveni un alt clișeu al speciei umane lâncezind într-o rutină tristă, fără sens. Mă zbat în mine și simt uneori că mă înec într-o mare de ignoranță a lumii în care trăiesc, însă de fiecare dată ajung din nou pe linia de plutire – același amestec inofensiv de rutină și de surpriză. Echilibru? În niciun caz. Poate doar o permanentă nevoie de a mă regăsi, mereu altfel.

Încă o ceașcă de cafea terminată, o altă jumătate de oră prelinsă în eter. Afară – cuptor. În casă – aproape la fel. În curând se trezește Tudor... Elisa citește Făt-frumos din lacrimă... Zi obișnuită îndreptându-se iremediabil spre un final banal. Sau, poate, cine știe... 

sâmbătă, 4 august 2012

Ora de muzică


Avertisment: Rog de la început pe specialiștii în domeniu să manifeste toleranță față de cultura mea muzicală semidoctă și față de amestecul eterogen de sunete la care mi-am expus copiii în această zi toridă de august.

Așadar, muzica... încă de când Elisa era în burtică m-a fascinat ideea că bebelușii reacționează la muzică. Îmi amintesc că atunci lipeam de burtă căști în care se auzea Julio Iglesias, în speranța că asta va influența temperamentul Elisei. Nu știu dacă are vreo legătură cu muzica lacrimogenă pe care o ascultam pe vremea aceea, dar ea este, adesea, excesiv de sensibilă... Pe de altă parte, a fost de-a dreptul fascinată de când era mică de Linkin Park (?!), lucru oarecum inexplicabil pentru mine. La fel de inexplicabil ca și pasiunea ei mai nouă pentru... Roxette. Da, Roxette, ăia de pe vremea mea, despre care Elisa se miră că încă mai trăiesc (că doar... sunt de pe vremea mamei...). Să revin însă la întâmplarea care a dat naștere acestor rânduri...

La a doua experiență maternală nu am mai acordat la fel de multă importanță fenomenelor legate de muzică. Asta până alaltăieri, când am realizat brusc că Tudor reacționează prompt la sunetele din jur. În mașină, pe drumul din parc spre casă, a devenit irascibil din cauza oboselii și a căldurii. În disperare de cauză am început să lălăi Oac, oac, diri diri dam... Știu, imaginea e hilară, cu atât mai mult cu cât talentul meu vocal e limitat. Dar, surpriză! Tudor a tăcut, ba, mai mult, a început să râdă. Logic, nu? Doar nu era să plângă... l-a apucat și pe el râsul la manifestarea unui așa talent de excepție. Am improvizat la greu, pentru că nu-mi aminteam versurile... La un moment dat s-a plictisit și a trebuit să schimbăm melodia. În pădurea cu alune... Ufff, nici pe asta n-o știu bine... Noroc de Elisa, care îmi sare în ajutor, amuzându-se teribil de recitalul meu. Noroc că între timp am ajuns la destinație. Așadar, misiune îndeplinită!

A doua zi, adică ieri, mi-am amintit de lacunele mele în materie de Oac, oac... așa că am purces la revigorarea memoriei, cu ajutorul (al cui altcuiva?) internetului. Hmmm, uite că mai sunt și lucruri bune pe internet... Două clicuri și gata! Memorie recăpătată! La auzul melodiei Tudor a scos un chiot de bucurie. Măi să fie! Oare și-o fi amintit de recitalul din ajun sau pur și simplu sunetele ieșite din cutia neagră îl fascinează? Indiferent care a fost cauza, un lucru e cert... muzica nu îi este indiferentă copilului meu. Am experimentat în continuare câteva fragmente, primele care mi-au venit în minte, la întâmplare, fără să țin cont de genuri muzicale sau de alte cine știe ce criterii sofisticate. Și așa, dintr-un clic în altul pe youtube, s-a scurs o după-amiază întreagă, care de obicei trece destul de greu în aceste zile caniculare... Nu rețin întreg repertoriul, însă mi-au rămas în minte câteva dintre preferințele lui Tudor. Oac, oac... (cred că va rămâne încă mult timp number one), O portocală (și Elisa și Tudor sunt fascinați de această melodie), My heart will go on, lălăită de Elisa (nu dați cu roșii, a fost alegerea ei...), Ob-la-di, ob-la-da și... (vă rog aplauze)... Mozart. Da, da, Mozart... mai multe bucăți, dar mai ales asta. Elisa a participat activ la toată audiția, fie sugerând melodii pe care le știa deja, fie minunându-se de existența unora pe care îi spuneam să le caute. S-a amuzat când i-am povestit că și ea avea bucățile ei preferate când era de vârsta lui Tudor. Una dintre ele era fragmentul acesta dintr-un concert al lui Andre Rieu... Câte amintiri...

Una peste alta, nu pot să trec cu vederea două lucruri pe care mi le-a prilejuit experiența de ieri. Primul, inedit pentru mine ca părinte, este reacția pozitivă a Elisei atunci când i-a ascultat pe cei de la The Beatles, despre care nu auzise niciodată până acum. Faima lor, despre care i-am povestit în câteva cuvinte, i-a stârnit curiozitatea. I-a plăcut Hey Jude... și asta nu poate decât să mă bucure. Al doilea, ceva mai trist pentru adultul din mine, căruia îi place să creadă că păstrează mereu în suflet fragmente nealterate de copilărie, este că am realizat brusc că eu nu îmi amintesc nimic de la orele de muzică. Nu-mi amintesc nici măcar chipurile profesorilor cu care le-am făcut, nimic... îmi trece vag prin minte doar imaginea unui caiet de muzică mâzgălit cu încercări stângace de a desena un cheia sol perfect... și cam atât. M-a cuprins un fel de îngrijorare timpurie la gândul că ai mei copii au toate șansele să repete, la rândul lor, această experiență a uitării, dat fiind haosul în care plutește sistemul educațional din România. Dar, asta e o altă poveste...

Revin la experiența de ieri. Așadar, muzica... da, muzica poate face minuni, fie că este vorba de liniștea pe care o aduce unui bebeluș iritat de căldura din mașină, fie că este vorba de o adolescentă în devenire care-și descoperă fascinată propria personalitate, fie că este vorba de un adult care-și rememorează, prin intermediul ei, trecutul. Muzica ne leagă într-un fel inexplicabil sufletele de alte suflete, salvând pentru eternitate clipe care altfel ar fi, probabil, sortite uitării.

PS: Câteva fragmente care-mi plac mult, dar pe care nu le-am pus copiilor mei, pentru că nu știu (încă) cum să le explic amestecul de tristețe și bucurie pe care îl simt de fiecare dată când le ascult...









miercuri, 1 august 2012

August cu miros de toamnă


M-am trezit azi cu o poftă nebună să merg desculț prin frunze aproape uscate, să simt în obraz stropi de ploaie rece și să respir în adâncul ființei aer tomnatic. Mi-e dor de toamnă... într-un fel care încă îmi este necunoscut... spontan și nelămurit, puțin bizar pentru un miez de vară fiebinte și totuși dor... Dimineața mi s-a părut mai lungă decât de obicei și încerc să o prelungesc încă în cei doi stropi de cafea care mi-au mai rămas pe fundul ceștii.

Intrarea matinală în bucătărie (spațiul reveriilor mele matinale) s-a suprapus astăzi cu un fel de déja-vu al cărui mister încerc încă să-l deslușesc. Aburii de cafea au o altă aromă, venită parcă de undeva de departe, din vise destrămate demult, în alte anotimpuri. O adiere rece îmi învăluie încă tălpile lipite de gresia caldă. Fâșia de pădure încadrată perfect de cele două blocuri albe din față începe să capete nuanțe timide de galben, unduitoare sub griul indecis al câtorva nori care aleargă haotic pe deasupra copacilor. Îmi așez brațele pe pervaz și-mi las privirea să cutreiere panoramic peisajul atât de familiar. Pădurea de pe deal e încă verde, fâșiile de iarbă care mărginesc râul sunt pârjolite de canicula care și-a lăsat amprenta peste tot câte puțin... Pe aleile din spatele blocului – frunze... destul de multe și de galbene pentru o zi de vară. Raze timide se lasă copleșite de adieri cu arome bizare, atât de cunoscute totuși... O șuviță roșcată mi se-ncâlcește printre pleoape, colorând ireal peisajul. Oftez și mă așez la masa din bucătărie, martor tăcut al clipelor mele de grație din zori de zi. Îmi trec prin minte frânturi de dimineți trecute pe care le asemăn involuntar cu bucăți dintr-un puzzle pe care nu reușesc să-l recompun. Și totul se petrece pe un fond sonor monoton, condimentat din când în când de un  huruit de autobuz nr. 28 sau poate 121 sau de ușa de la lift trântită în grabă de vreun locatar grăbit. Încerc să fac legături inutile între lucruri, arome și imagini rupte din trecut. E greu. Cred că am pierdut ceva din uzul romantismului meu desuet. Privirea-mi alunecă apoi pe o filă virtuală de calendar – 1 august.

Deodată, ca într-un fel de aură magică, totul devine foarte clar – răcoarea din tălpi, norii alergând pe deasupra pădurii palide, razele timide, aleile brodate cu frunze... Totul se convertește într-un miros puternic care-mi este atât de familiar și pe care-l uitasem de ceva vreme – miros de toamnă crudă, încă necoaptă de calendar. Îmi trece prin minte replica pe care o aud tot timpul vara – De la 1 august e toamnă... Tata o rostește mereu, invariabil în fiecare an, încă de pe la începutul lui iulie. Nu l-am înțeles niciodată... sau poate că n-am vrut să o fac. Cine mai știe... Azi însă îi simt sensul în fiecare sunet și-n fiecare adiere care-mi gâdilă tălpile doritoare de frunze uscate. Și fără să vreau o corelez cu o altă replică pe care se încăpățânează să o repete mereu de la o vreme și pe care refuz încă să i-o accept...

E august... august cu miros de toamnă crudă... cu dor de ploaie și de frunze ruginii... cu dor de pași monotoni pe alei pustii mirosind a ploaie mohorâtă... De acum vara nu va mai fi decât o lungă așteptare, înecată zilnic în stropi de cafea aburindă pe pervazul rece, încă imaginar, al toamnei care va veni negreșit peste un timp.