The answer, my friend, is blowin’ in the wind…

Sunt uneori zile aparent monotone, pline de contraste bizare, care te fac să conștientizezi care sunt lucrurile cu adevărat importante, pentru care merită să sacrifici neuroni și să consumi timp și energie, sperând că eforturile tale vor face cumva lumea mai bună sau măcar mai suportabilă. Azi a fost, pentru mine, o astfel de zi…

Odiseea fișei medicale auto sau cum să devii actor în teatrul absurdului

În mod normal o experiență cum este cea pe care am trăit-o ieri mi-ar fi pus nervii la grea încercare, lucru pe care, de altfel, sunt convinsă că l-au resimțit din plin alți participanți la aceeași experiență (sau experiment) care nu aveau poate aceeași disponibilitate ca și mine de a vedea până unde poate să meargă absurditatea unui sistem pe dragile noastre meleaguri. Nu știu nici eu prea bine ce anume m-a făcut să nu-mi pierd calmul în cele peste 3 ore cât au durat formalitățile pentru preschimbarea permisului de conducere, care îmi expiră la fîinalul acestei luni. Poate că vitalitatea despre care vorbeam zilele astea într-un alt loc virtual drag sau poate că ideea unei zile libere apărute fără premeditare. Cine știe... În fond, nici nu mai contează. Experiența în sine merită însă reținută, ca o supremă dovadă a faptului că trăim într-o lume atât de absurdă uneori, încât nici nu știi dacă e de râs sau de plâns.

Crochiu urban duminical cu inconfundabile tușe autohtone

Copoul vara – tablou în continuă metamorfoză, de la explozia primelor zile caniculare, cu forfortă de sărbătoare în pas de Gaudeamus, la aroma amețitor de tandră a teilor ce încă supraviețuiesc europenizării prost înțelese de către unii, de la culori vii modelate în lut de pretutindeni, la amorțeala ce cuprinde lent aleile parcului, amestecată parcă atât de omogen cu canicula ucigătoare, ruptă zgomotos uneori de șuierul vreunui tramvai ce urcă alene dealul, așteptând parcă să vină mai repede o altă toamnă cu forfotă nouă și râsete ștrengare pe aceleași vechi alei bătute de soare și ploi...

Curs valutar total aerian

N-am plănuit să-mi încep seria postărilor despre cele câteva zile splendide petrecute pe Coasta de Azur cu astfel de rânduri ușor acide, pe care nu mă pot totuși abține să nu le scriu. Socoteala de pe malul mării nu-i însă totuna cu cea din avion. Mai ales dacă avionul se îndreaptă spre meleaguri mioritice. Și nu, nu e de la faptul că după o săptămână pe Riviera Franceză am căpătat cine ce știe ce fițe tipice pentru unii sau alții care au impresia că e suficient să te plimbi prin Europa ca să te consideri european, și nici de la faptul că mă oftică ideea că ne întoarcem în România noastră dragă, care mai are încă multe de recuperat în destule privințe. Nu, nici vorbă… de fapt și de drept, a fost o săptămână superbă, dar abia aștept să ajung acasă, pentru că mi-e tare tare dor de minunile mele dragi.

Big Brother-ul examenelor naționale

Tocmai am venit de la corectat teze de la evaluarea națională de clasa a opta. Nu spun ce și cum și unde, căci, se pare, nu am voie să divulg secrete de stat care ar putea genera dezastre în sistem (nu că sistemul n-ar fi deja dezastruos...). Nu pot să nu mă amuz însă de paranoia care se naște și care crește de la an la an înjurul unui subiect devenit telenovelic în destule situații – supravegherea. 

Meditaţie matinală a unui cetăţean votant

N-am făcut şi nu cred că voi face vreodată politică, în adevăratul sens al cuvântului (indiferent care o fi acela), pentru simplul motiv că nu mă pricep la asta şi nici nu mă pasionează. Totuşi, pe măsură ce trec anii, conştientizez cât de mult îmi este influenţată, indirect, viaţa de politica pe care o fac (sau se prefac că o fac) alţii. Şi conştientizarea aceasta mi-a generat progresiv reacţii adverse, variind de la revoltă la nepăsare şi înapoi la revoltă, apoi la resemnare şi iar la revoltă, pentru ca în cele din urmă să îmi dau seama că nimic, dar absolut nimic din ceea ce simt eu faţă de felul în care se face politica în România nu va determina vreodată o schimbare. Aşa că m-am decis, de la un moment dat încoace, să iau lucrurile mai uşor şi să-mi conserv sănătatea mintală, refuzând să încerc a mai înţelege mecanismele desprinse din teatrul absurd al unui sistem haotic din care se naşte periodic ce altceva dacă nu... haos. Încerc, aşadar, să suplinesc nulitatea unei clase politice reflectate în viaţa noastră cotidiană, prin acţiuni de bun simţ pe care conştiinţa mea de om responsabil faţă de alţi oameni le generează. Încerc să ignor prostia, minciuna, bălăcăreala aceasta permanentă, circul oferit cu nonşalanţă prin toate mijloacele de propagare şi să îmi văd de existenţa mea, despre care am aflat de ceva timp încoace că nu este eternă în această lume, că este unică şi irepetabilă.

“Străzile noastre, alegerea noastră!” – UE ne provoacă să respirăm aer curat

Preocuparea instituţiilor europene pentru calitatea aerului, influenţată de transportul urban nu este o noutate, nici în plan legislativ, nici în ceea ce priveşte acţiunile menite să încurajeze circulaţia cu vehicule ecologice şi să protejeze sănătatea oamenilor. Săptămâna europeană a mobilităţii, care a debutat în acest an pe 16 septembrie, se află la cea de-a treisprezecea ediţie şi are în spate o istorie bogată în evenimente menite să sprijine transportul ecologic şi rezolvarea problemelor generate de traficul urban din oraşele în care locuitorii au de suferit din cauza efectelor nocive ale automobilelor. 

„Youth Guarantee” – o reformă de succes pentru tinerii Europei

„Garanţia pentru tineret” („Youth Guarantee”) este un program care a fost adoptat încă din 2013, de către Consiliul de Miniştri al UE, pe baza propunerii făcute de Comisie în decembrie 2013. Programul prevede ca statele membre să se asigure că la cel mult patru luni după părăsirea şcolii sau după ce au pierdut un serviciu, tinerii pot să îşi găsească un loc de muncă în conformitate cu pregătirea pe care o au sau să dobândească noi competenţe care să le permită să îşi găsească un serviciu în viitor. Toate statele membre au fost de acord cu implementarea planului propus prin „Garanţia pentru tineret”, concepându-şi propriile strategii de implementare. Ca urmare a cererilor formulate în 2012, 18 proiecte pilot au fost aprobate pentru a fi implementate în 7 ţări, printre care şi România.

Campanie prin sms – ingeniozitatea de pe urmă a politicianului român

A se înţelege dintru început că nu am nimic special cu politicienii, deşi e la ordinea zilei ca tot omul să-i facă în toate felurile, cu ou şi cu oţet, cum s-ar spune. Am, poate, doar cu unii dintre ei, când mă mai apucă aşa, câte o revoltă existenţială profund ancorată în meandrele concretului, ca să ne bălăcim puţin într-un limbaj de lemn, necesar creării unui eventual captatio pentru istorisirea pe care urmează să v-o împărtăşesc. Trecând peste titlu, căci de la el pornisem, trebuie să recunosc că noi, românii (a se citi “unii dintre noi”), avem o imaginaţie foarte bogată. O dovedeşte nu numai folclorul nostru plin de basme, de cimilituri şi legende, ci, în vremuri mai noi, felurile numeroase în care se fură, se minte şi se amăgeşte pe toate căile. De la metodele din ce în ce mai performante de copiat la bac la tunurile evazioniste pe care le dau unii pe spinarea altora, totul, dar absolut tot ce se întâmplă în viaţa cotidiană a românilor, privită în ansamblul ei, este rezultatul unei forme de ingeniozitate cu manifestări de la ridicol la bizar, trecând prin grotesc şi tragi-comic. Să nu filosofăm prea adânc totuşi… Nu de alta, dar ne-am putea procopsi cu cine ştie ce acuze ingenioase…

Matineu la capăt de linie

Soare blând, de primăvară întârziată, aruncându-şi razele pe un peron pustiu, la capătul căruia se prefigurează o agitaţie molcomă de dimineaţă începută prea devreme; şuier înfundat, pierdut printre blocuri scorojite adulmecând încă amprentele gri ale nopţii şi peste toate un zumzet crescând ce anticipează vacarmul de peste zi – nimic altceva decât preludiul unei zile obişnuite, a cărei viaţă se epuizează uniform, în aceleaşi limite temporale măsurate ritmic de şuierul trenurilor care vin şi pleacă.

Contraste

Ziua de azi, devenită deja ieri de vreo câteva minute, a stat sub semnul contrastelor. Oboseala inevitabilă care m-a copleşit la finalul ei mă împiedică să-mi dau seama dacă este ceva pozitiv sau ceva care ar trebui să mă pună pe gânduri. Cert este că le-am întâlnit la fiecare pas, de-a lungul orelor care s-au scurs mult mai repede decât îmi imaginasem eu. Am început în forţă, chiar de la primele ore ale zilei cu o situaţie tipic românească, dar care, nu ştiu exact din care cauză anume, mi-a crescut doza de bună dispoziţie matinală.

România – un brand de succes sau o cauză pierdută?

Trebuie să mărturisesc de la bun început că rândurile de faţă nu se doresc a fi un manifest, nici măcar metaforic. Ele exprimă o revoltă înăbuşită în cuvinte pe care le-aş fi vrut mai dure faţă de ipocrizia adoptată de unii în aşa-zisa asumare a faptului de a fi român şi faţă de falsul patetism al altora în trâmbiţarea  goală pe toate drumurile a aşa-zisei mândrii de a fi român. Duritatea nu se află însă în ADN-ul meu scriptural. Aşa că sunt doar gânduri subiective exprimate lucid şi cu speranţa se poate face totuşi ceva...

Non, je ne regrette rien…

Cu vreo trei săptămâni în urmă, când am văzut afişul care anunţa concertul Patriciei Kaas la Iaşi, am simţit un fel de explozie de bucurie interioară pe care nici eu nu mi-am explicat-o atunci. Îmi amintesc că eram în parc şi am început să-mi sun toate prietenele, plină de elan, să le întreb dacă vor să meargă la concert. Entuziasmul meu şi-a găsit ecou doar într-o unică altă fiinţă... singura care, de altfel, putea să mi-l înţeleagă... Aşa că am cumpărat biletele fără să stau prea mult pe gânduri şi le-am depozitat în dulap, încercând să ignor faptul că mai aveam de aşteptat încă multe zile până când entuziasmul meu avea să îşi găsească starea de echilibru...

Educaţia – această nobilă misiune a fiinţei

„Mintea tânărului nu e un vas pe care să-l umpli, ci o torţă pe care s-o aprinzi, pentru ca ea, la rândul ei, să lumineze singură.” (Plutarh)

Cu ani urmă, pe vremea când mintea mea îşi căuta încă lumina călăuză care să-i deschidă drumul prin ceea ce obişnuim să numim atât de vag „Viaţă”, iar visele-mi de copil se agăţau singure de zmeie plutitoare peste lumea ce mi se părea atât de mare, nici nu visam că într-o zi voi face ceea ce fac chiar în aceste clipe în care încerc să înşir pe taste gânduri despre acest privilegiu al universului uman – Educaţia.

Comemorări eminesciene…. după mintea şi sufletul fiecăruia

E un privilegiu spiritual să avem în memoria noastră culturală un poet ca Eminescu… La fel cum e un privilegiu să-i atingem fie şi-n treacăt, cu-o geană de gând, opera. Şi de aceea, orice act care invocă prezenţa poetului ar trebui să fie o binecuvântare pentru suflet. Şi poate că aşa şi este întotdeauna, cel puţin în intenţie… iar pe 15 iunie, în fiecare an, intenţiile se multiplică întotdeauna, la fel cum se întâmplă şi pe 15 ianuarie, materializându-se adesea în tot felul de activităţi, unele mai inedite ca altele. Nu mi-am propus să fiu cârcotaşă… nu azi… dar mi-au trecut pe dinaintea ochilor zilele acestea tot felul de lucruri legate de Eminescu, pe care, într-un alt context, le-aş fi tratat cu mai multă aciditate… Mi-au diluat însă ironia lungile plimbări pe sub teii înfloriţi, a căror mireasmă îmi topeşte zilele acestea orice urmă de trăiri negative, aşă că nu fac decât să trec în revistă câteva momente care, din nu ştiu ce motive anume, m-au înduioşat, aducându-mi zâmbete naive în colţul gurii...

Un om… de milioane

Mi se întâmplă uneori să întâlnesc oameni pe care am sentimentul că-i cunosc dintotdeauna, cu toate că nu-mi amintesc să-i fi văzut vreodata… oameni pasageri prin existenţa mea, la rândul ei efemeră, dar care lasă urme de toate felurile şi construiesc, fără să ştie, stări cu care mă întâlnesc apoi în decursul timpului, ce variază de la optimism debordant la melancolie profundă.

Locul din care izvorăşte sănătatea

Recunosc că am avut niscaiva suspiciuni atunci când am aflat că mă număr printre bloggerii selectaţi să participe la finala campaniei Cum se face iaurtul Danone. Nu, nu e vorba de suspiciuni legate de organizare sau de cine ştie ce alte aspecte pragmatice (care s-au dovedit a fi impecabile, de altfel), ci mai degrabă de un scepticism subiectiv pe care îl nutresc pentru câteva clipe ori de câte ori mă aflu în faţa unei noi provocări. Entuziasmul de a călători spre ţinuturi total necunoscute şi de a cunoaşte oameni noi a înlocuit însă suficient de rapid acest scepticism pe care nu-mi place să-l recunosc întotdeauna.

Vorba multă... mulţi aduce... (ţeapă în stil italian într-un singur act)

Cum adică... mulţi aduce? Parcă proverbul era un pic altfel... şi, de fapt, erau două proverbe, nu? Ah, dar ce mai contează, la urma urmei... Adevărul este mai mult decât evident – cu cât se face mai multă vâlvă în jurul unui lucru, cu atât mai mulţi fraieri se găsesc să se uite la el, respectiv, în cazul de faţă, să plătească pentru a se uita. Nu, nu m-a apucat o criză de logoree şi nici nu mă pregătesc să ţin cine ştie ce discurs moralizator, însă... aseară am fost la circ.

Baletul şi Caragiale

Balet şi Caragiale... Sună ciudat, ştiu, tocmai de aceea m-a atras provocarea de a merge la un spectacol a cărui miză mi se părea cel puţin intrigantă – D’ale carnavalului, un specatacol de balet în regia lui Ioan Tugearu. Şi apoi, un bilet primit cadou nu e de refuzat, nu? Recunosc, nu m-a înnebunit niciodată baletul. Când eram mică mi se păreau aşa de caraghioşi bărbaţii în colanţi şi femeile cu fustiţe din alea ce păreau croite anume ca să stea înţepenite, la fel ca picioarele lor care mi se păreau ireal de drepte. Desigur, îi vedeam doar la televizor… Viziune de copil care n-a avut decât foarte târziu contactul pe viu cu scena unui teatru. Aşa se face că, spre ruşinea mea, n-am fost niciodată la un specatcol de balet. De fapt, ar trebui să rectific – nu fusesem, pentru că acum se poate spune că am fost.

Despre (in)toleranţă şi prejudecăţi

Îmi place să cred că sunt o fiinţă tolerantă, fără prejudecăţi care să-mi complice inutil existenţa şi aşa complicată de zeci de alte lucruri la fel de inutile, dar în a căror inerţie mă las uneori antrenată involuntar. Fără îndoială, am şi eu uneori idei fixe, de care scap însă destul de uşor tocmai pentru că, din fericire, mă număr printre oamenii pentru care normalitatea este ceva relativ şi care nu uită că propria perindare prin acest univers este, în fond, efemeră. Cu toate acestea, săptămâna trecută am avut cel puţin trei momente în care m-am îndoit pentru câteva clipe de lipsa mea de prejudecăţi. Trei situaţii pe cât de diferite, pe atât de intrigante m-au făcut să meditez, între un biberon, două scutece schimbate, un film, câteva pagini dintr-o carte (da, mai am timp şi de astea, deşi mă mir şi eu când şi cum…) la propria (in)toleranţă.

Momentul nr. 1:

Într-una din zilele trecute am ascultat multe melodii cântate de Darren Hayes – unele mai vechi, de pe vremea când cei de la Savage Garden se bucurau încă de un succes care cu siguranţă s-a diluat mult între timp, altele mai noi, dar în aceeaşi notă. Nu sunt neapărat mare fan al artistului, însă recunosc că e unul dintre soliştii pe ale cărui CD-uri nu mi-ar părea rău să arunc bani, în cazul în care nu ar mai exista youtube.com sau alţi binevoitori. Involuntar, în timp ce ascultam una dintre piese, mi-a sărit în ochi un comentariu al unui utilizator de youtube, referitor la homosexualitatea, recunoscută în cele din urmă, a lui Darren Hayes. Am avut un fel de şoc. Nu unul foarte grav, ci mai degra unul dintre acelea care trec la fel de repede cum au apărut. Am căutat rapid pe Google tot felul de informaţii, dintr-un reflex pe care nu ştiu cum l-aş putea altfel numi decât un fel de instinct primar şi barbar de a pătrunde, chiar şi aşa, din exterior, în vieţile unor oameni pe care-i cunoaştem, dar, de fapt, nu-i cunoaştem. Da, Darren Hayes este homosexual, a mărturisit asta cu mulţi ani în urmă, după ce şi-a dat şi el seama despre asta. Numai eu, nepăsătoare la astfel de ştiri senzaţionale, am zăcut în ignoranţă atâta timp. Mă întreb cum de oi fi supravieţuit! Ei… şi aici se activează intoleranţa şi prejudecăţile mele. Tot involuntar (de fapt, semi-voluntar, în virtutea aceluiaşi instinct primar), am dat peste o fotografie în care solistul poza tandru alături de partenerul său homosexual. Brusc m-a apucat un dezgust nebănuit. Nu ştiu dacă faţă de fotografie sau faţă de ideea în sine, ci mai degrabă faţă de gândul că toate acele melodii pe care eu le-am ascultat ani la rând, care mi-au atins sufletul în momente în care nimic altceva nu ar fi putut-o face, toate acele versuri… avuseseră un destinatar masculin. Mare chestie, la urma urmei. În fond, arta e artă. Şi totuşi… am rămas cu un gust amar şi cu o revoltă înăbuşită. Homosexualitatea nu e un subiect tabu pentru mine, însă pur şi simplu am tratat-o întotdeauna ca atare, cu indiferenţa aferentă unui lucru care nu mă priveşte. Mărturisesc că nu înţeleg fenomenul în sine, că pot să am decenţa cuvenită faţă de cazurile patologice, genetice, demne de compasiune, dar că mă depăşeşte felul în care unii oameni îşi „descoperă” homosexualitatea după ce au relaţii catalogate drept normale, după ce unii mai fac şi copii etc. În fine… Depăşesc deja graniţele a ceea ce mi-am propus să analizez, aşa că revin… Incidentul m-a făcut, aşadar, să-mi pun la îndoială propria toleranţă.

Momentul nr.2:

În lista mea de Facebook figurează multe persoane; mai multe decât mi-aş dori uneori. Desigur, nimic nu mă opreşte să fac o curăţenie generală (cum, de altfel, mi-am şi propus de câteva ori), însă de fiecare dată când am această pornire realizez brusc că am cel puţin alte zece lucruri mai importante de făcut decât să şterg nişte nume dintr-o listă virtuală. Ieri am şters totuşi un nume din listă, pentru că începuseră să mă agaseze postările cu şi despre ateism, ironiile de doi bani pe seama religiei şi alte aberaţii din aceeaşi categorie. Şi asta nu pentru că aş fi eu cine ştie ce fiinţă credincioasă habotnică (prefer, de altfel, să păstrez pentru mine lucrurile în care cred sau nu cred), ci pentru simplul motiv că unele lucruri sunt suficient de enervante încât atunci când se repetă la infinit să devină groteşti. Ulterior am aflat că exista şi o opţiune mai... blândă care îmi permitea să nu mai văd toate aberaţiile postate de persoana respectivă fără s-o şterg neapărat din listă. Prea târziu! Şi dacă stau bine să mă gândesc nu e chiar aşa o mare tragedie. Şi totuşi... am devenit mai puţin tolerantă?

Momentul nr. 3:

Momentul nr. 3 este mai degrabă un colaj de momente care formează un adevărat „caz”, cu care mă confrunt încă de când, însărcinată fiind, am început să devin interesată de alimentaţia bebeluşilor. Atunci când s-a născut Elisa nu aveam internet şi nici prea multe surse de documentare care să mă ajute pe mine, prospătă mămică, să fac totul ca la carte. Am rămas cu o oarecare frustare maternă legată de multe lucruri ce privesc creşterea bebeluşilor, pe care le-am făcut sau nu bine la vremea aceea. E drept că asta nu s-a reflectat în felul în care Elisa a crescut şi a devenit ceea ce este acum – un copil minunat, de care sunt mândră în cele mai multe cazuri. Însă pentru că de data asta am avut acces la mult mai multe informaţii, am încercat să profit de acest aspect. Aşa se face că, fără a căuta prea mult, m-am trezit asaltată (figurat vorbind) de o avalanşă de articole pro-alăptare, unele dintre ele de-a dreptul vehemente – sfaturi peste sfaturi, idei fixe, ultimatumuri fictive date mamelor care, din varii motive, nu (mai) alăptează etc. Altfel spus, un amestec exasperant de paranoia  şi de rigiditate, ambalat prost în cuvinte împrăştiate peste tot. N-o să-mi exprim aici opinia în privinţa alăptării bebeluşilor, aşa cum nu am făcut-o nici despre homosexuali sau despre ateism. Mi-am dat seama însă, tot cu puţin timp în urmă, că am început să evit să discut despre acest subiect cu oricine susţine în acest mod milităresc alăptarea (care, în fond, e un proces cât se poate de natural şi de necesar, dar fără de care, pe de altă parte, onest vorbind, se poate supravieţui în cele mai normale condiţii). Mai mult, au început să mă agaseze fotografii de genul acelora în care mame eroine curăţă cartofi în timp ce alăptează gemeni, încercând să demonstreze multifuncţinalitatea femeii, printr-un mesaj deformat, care mi se pare la fel de ridicol ca şi acela pe care l-ar transmite o fotografie cu un bebeluş ataşat la o cutie de lapte praf în formă de sân. Mă opresc pentru că risc să cad eu însămi în plasa unei dezbateri care pentru mine şi-a pierdut de mult timp utilitatea. Nu cred că e vorba neapărat despre prejudecăţi... ci doar despre bunul simţ de a-ţi vedea de propria viaţă, fără a te amesteca mai mult decât trebuie în vieţile altora.

Aşadar, iată-mă implicată, voluntar, desigur, în nişte situaţii în care sunt nevoită, să-mi pun la încercare, sub o formă sau alta, (in)toleranţa şi care m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva am început să alunec încet spre un fel de conservatorism personalizat, cu reguli pe care doar eu le cunosc...

Epilog:

La scurt timp după aceste mici devieri meditative, al căror singur merit, dacă-l pot numi astfel, este de a diversifica inedit cotidianul, am rezolvat dilema falsului meu conservatorism. Într-una din serile trecute, în timp ce mă întorceam de la cumpărături cu Sister, i-am povestit incidentul cu homosexualitatea lui Darren Hayes. Elisa era cu noi şi, deşi vorbeam foarte explicit, nu a intrat în conversaţie, aşa cum face adesea când eu şi Sister pălăvrăgim despre te miri ce. Sister s-a amuzat de descoperirea mea tardivă legată de solistul cu pricina, apoi s-a lăsat o tăcere bizară. M-am trezit că o întreb pe Elisa – Tu ai priceput despre ce vorbim? Nu prea..., a mărturisit cam încurcată. Apoi, cu mai mult curaj... Ce înseamnă gay? I-am explicat care e sensul cuvântului. I-am spus ce înseamnă, de asemenea, cuvintele „homosexual” şi „lesbiană”, atât cât se poate explica pe înţelesul unui copil de 11 ani. A avut o reacţie destul de bizară. S-a arătat oarecum intrigată şi amuzată de astfel de „ciudăţenii”, cum le-a numit. Apoi, după câteva minute, a întrebat retoric: Chiar există aşa ceva? I-am confirmat, o dată în plus, încercând să dau discuţiei un aer relaxat. În fond, dacă nu îi explic eu anumite lucruri, oricum le va afla singură mai devreme sau mai târziu... Discuţia a deviat apoi spre alte subiecte mai puţin controversate. Am avut însă, la scurt timp după aceea, o revelaţie asupra toleranţei – involuntar, am încercat să mi-o imaginez pe mama vorbindu-mi despre homosexualitate, ateism şi alte subiecte controversate. Am zâmbit apoi, cu gândul la problemele care mă provocaseră să reflectez la prejudecăţi, zilele trecute. Nu, nu sunt intolerantă... şi nici nu am prejudecăţei inutile. Sunt doar o fiinţă căreia îi place să spună lucrurilor pe nume atunci când este cazul şi care preferă acţioneze pur şi simplu în numele propriilor credinţe şi convingeri decât să şi le transforme în sloganuri sforăitoare trâmbiţate pe toate drumurile.