Melancolie de luni (”...de ce tot lucrul are și-un sfârșit?”)

Later edit: Am scris rândurile de mai jos cu două săptămâni în urmă, în dimineața tristă de luni în care a murit Ioan Gyuri Pascu. Nu știu de ce am făcut-o... a fost o reacție spontană... să ascult unul dintre câtecele dragi și să scriu... N-am postat însă atunci rândurile pe blog... din grabă, din lipsă de timp, din... nici eu nu știu din ce motiv anume. O fac acum, tot fără vreun motiv anume... poate doar sub impulsul faptului că astăzi, în mașină, la două săptămâni după moartea artistului, am auzit la radio că medicii care au constatat decesul sunt audiați într-un dosar în care se anchetează circumstanțele în care s-a produs... nu știu despre ce este vorba, dar am un gust amar și un sentiment de absurd. Fără motiv anume. Pur și simplu.

Nisa... prima seară – amintirea unei vacanțe perfecte în câteva rânduri efemere

Încerc acum, în liniștea unei după-amieze cu parfum de coji de portocală, să îmi amintesc cum a devenit Nisa destinația vacanței de vară în anul care tocmai s-a sfârșit și adevărul este că nu pot identifica cu precizie datele problemei. Îmi amintesc doar că prin primăvară mi se făcuse un dor nebun de tărâmuri francofone și că, pe de altă parte, ideea de a călători prin ținuturi prin care încă nu mă purtaseră pașii îmi dădea târcoale de ceva vreme. Cu gândul de a merge în Provence cochetam de ceva vreme. Aveam însă minte doar lanuri de lavandă și căsuțe din piatră, împodobite cu iederă, iar Mediterana nu făcea parte din peisaj. 

Un 2016 sub semnul călătoriei și al descoperirilor

Am primit zilele trecute un mail care mi-a rămas în mod straniu în minte, cu toate că, la prima vedere nu este decât un mesaj cu urări de sărbători primit din partea echipei unui hotel în care am stat vara trecută, mesaj ce face probabil parte din strategia publicitară și pe care în mod sigur l-au primit toți cei care, ca și mine, au fost oaspeții hotelului într-un moment sau altul. Chiar și așa, mesajul pe care mi l-au trimis cei din echipa Hotelului Petit Louvre din Nisa, a reușit să scormonească în mine amintiri recente pe care le-am îngropat cumva în suflet în mod deliberat mult prea devreme. L-am primit în limba franceză și în limba engleză, dar prima variantă este cea care mi-a rămas întipărită în memorie…

Terapie nostalgic autumnală – Alchimia toamnei la Iași

Mi-a trecut prin minte azi, în aburii leneși ai cafelei de după-amiază, că pentru a nu știu câta oară nu am niciun plan pentru weekend și că ar trebui poate, să fiu ceva mai organizată în privința asta. Iluzie, desigur… organizarea și sfârșitul de săptămână sunt oricum două concepte antagonice în șirul cotidian al clipelor ce mi se întâmplă de o vreme încoace. Și totuși… mi-a tecut prin minte faptul că săptămâna viitoare, cam pe vremea asta, mă voi bucura de câteva momente speciale cu care îmi place să cred că îmi voi răsfăța sufletul ce are nevoie mai mult parcă decât oricând de astfel de răsfățuri.

Apus cu parfum de tei

Îmi dau seama că plănuiesc de mult timp să transform în cuvinte, atât cât îmi stă în putință, gânduri izvorâte din frumusețea locurilor și a oamenilor care mă înconjoară, la propriu, aici, în orașul acesta de care mă leagă atâtea și în care mi-am petrecut mai bine de jumătate din viață. Ca multe altele pe care le plănuiesc în fiecare dimineață când prelungesc cât pot de mult ritualul nespus al cafelei, intenția aceasta cu aer nostalgic este mereu amânată și lăsată să prindă pânze de păianjen virtuale, pentru simplul fapt că lupta mea cu timpul pare să capete, pe zi ce trece, dimensiuni ireale, ce-mi dau mereu bătaie de cap. Uneori însă am clipe de revelație în care pur și simplu refuz să-mi mai bat capul, uite așa, ca să-i fac în ciudă timpului. E drept că de obici momentele acestea vin pe un fond de oboseală cumplită, care îmi anihilează complet neuronii și dorința de a mă bucura de orice, însă sunt și momente, ca cele de aseară, în care mi se întâmplă să trăiesc din senin bucurii ale unei suspendări temporale... în care singurul lucru care contează este frumusețea clipei, prelungită dincolo de limitele realității, în trăiri unice.

3 ani

E mult? E puțin? Nu știu... Nu-mi plac, în tot cazul, statisticile. Mi-a trecut prin minte acum câteva zile că s-a scurs totuși destul de mult timp de când  dau drumul cuvintelor să zburde nestingherite aici, în spațiul acesta pe care l-am numit cândva simplu și fără prea multe complicații estetice inutile: FASCINAȚIE. Am rătăcit o vreme printre rânduri scrise în diferite momente ale existenței mele din acești ani și, brusc, m-au năpădit trăiri pre care le credeam transformate deja în fum de amintire, ascunse în cutiuțe frumos aranjate pe rafturile sufletului, așteptând alte vremuri pentru a fi deschise.

Ce liberi am fi...

În euforia dimineții de azi, recapitulând în memorie tot felul de restanțe pe care le am față de mine însămi, mi-am amintit, printre altele, de o seară ciudat de frumoasă pe care am trăit-o cu ceva timp în urmă... pe 14 februarie. (văd deja zâmbete virtuale pe chipuri cunoscute). Nu, nu este vorba despre o siropoasă poveste cu inimioare și ursuleți de pluș sau mai știu eu ce alte obiecte impregnate de spiritul lui Eros și nici de vreo profundă istorie cu subînțelesuri. 

Detalii matinale

Se dă în mine în fiecare dimineață o luptă tăcută, dar cumplită între diurn și nocturn, între subconștientul încă îmbibat de vise haotice și conștiința deplină și perfect pragmatică a unei noi zile căreia sufletul trebuie să îi supraviețuiască... încă o dată și încă o dată... habar nu am până când.

Vârste

Îmi tot croiesc în minte de ceva timp frazele acestea al căror obiect în sine rămâne încă fără contur precis. Nu ştiu dacă mi-am făcut un obicei (bun sau prost) din a medita fără scop anume la tot felul de sensuri în momente care pentru orice fiinţă devin simbolice prin natura lor. Şi probabil că nici nu are prea mare importanţă. Cert este că există mereu în mine ceva care se zbate să prindă formă în cuvinte şi amânarea permanentă în care îmi sugurm zbaterea aceasta necontenită nu face decât să intensifice agonia gândurilor răzvrătite în sentimente fără chip şi nume.

Dor de aripa albă

Câteodată,

În visul meu rumen de copil,

Se furişa târziu, tiptil,

O aripă albă

De înger pierdut

În nopţi diafane dintr-un trecut

Cu ceruri de sare

Plutind pe sub mare,

Ca-ntr-o poveste fără-nceput.

Uneori,

Îmi priveam cu zâmbet nătâng

Lumina pală de pe umărul stâng

Şi nu pricepeam

De ce-mi încâlcesc,

Într-un joc ştrengăresc,

Umbre de stele,

Prin genele grele,

Cuprinse de somn pământesc.

Alteori,

Îmi aninam fărâme năuce de vis

De-un vers tăcut, încă nescris,

Purtat aievea

De aripa-mi albă,

Desprinsă din salbă

De nori atârnaţi în grumaz de văzduh...

Apoi,

Într-un ceas hoinar, oarecare,

Am amuţit în somn, de mirare,

La gândul bizar

Că-ntr-o zi s-ar putea

Ca cineva, fără să vrea,

Să-mi frângă-n zori

Aripa albă, scăldată în rouă,

Ivită de sub pleoapele-amândouă.

Câteodată,

În visu-mi  pustiu şi trist de om mare,

Mai caut urme sculptate în sare

De zborul desprins

Din umăru-mi gol,

Amorţit pesemne-ntr-un rol

De înger smerit şi tăcut

Ce-şi caută zborul pierdut

În cuvinte rătăcite subtil

Pe aripa  albă a visului meu de copil.

Dor...

Uneori mă trezesc dimineaţa cu sentimentul straniu că trupul în care mă mişc şi respir nu îmi aparţine sau mai degrabă eu nu îi aparţin lui. Trezirea în sine e o chinuitoare trecere de la ceva la altceva, poli nedefiniţi ai unor lumi îndepărtate care se zbat în mine asemeni nisipului dintr-o clepsidră imaginară întoarsă mereu şi mereu într-o direcţie sau în cealaltă, fără un scop anume. E ca  şi cum fiinţa mea iluzorie încearcă să se desprindă de ceva ce prinde contur doar în visele nocturne, pe care am renunţat de mult timp să le mai descifrez psihanalitic, pentru a intra într-o formă diurnă care să o ajute să supravieţuiască în lunga agonie de peste zi. Momentul acesta al trecerii e copleşitor şi-n agonia fiecărei dimineţi simt simultan începuturi şi sfârşituri pe care în vârtejul diurn nu le pot trăi complet. Mă zbat pentru câteva minute între zi şi noapte şi-mi pare că minutele sunt ore întregi ce-mi lasă pe suflet urme adânci care de la o vreme nici nu mai au loc una de alta. Mi se face uneori dor...  de mare, de ploaie, de stele, de greieri, de iarbă, de fulgi, de frunze, de lumină, de sunete, de culori, de lacrimi, de mâini, de pleoape, de arbori, de pensule, de păsări, de îngeri, de nimic şi de toate... dorul acela bizar de ceva ce nu am cunoscut niciodată, înecat mereu în stropi de ploaie căzând în neştire în pulberea fină ce acoperă asfaltul încins al unui oraş îndepărtat, dintr-o altă lume... Înşir cuvinte, mereu cuvinte, doar cuvinte... şi mi se pare că-n fiecare literă se izbeşte surd ecoul gândurilor pe care nu reuşesc niciodată să le exprim până la capăt. Îmi simt fiinţa întreagă un abis de cuvinte care nu-şi mai găsesc înţelesul niciunde... cuvinte care se-ntorc mereu în mine, se-ntorc şi pleacă mereu şi mereu într-un continuu joc vinovat de permanente fluxuri şi refluxuri care-mi erodează sufletul dincolo de marginile falezei pe care încerc cu disperare să o păstrez intactă, ca să am de unde să mai privesc cândva apusul, atunci când mi se va mai face, poate, dor şi de el... Dor... un dor bizar de mine însămi... altfel... la fel... mereu aceeaşi, mereu altfel.

O dimineaţă...

Timpul... uneori mă lupt cu el până la epuizare (a mea, desigur), deşi ştiu mereu că finalul este întotdeauna acelaşi – o acută conştiinţă a relativităţii (a lui, desigur... deşi, în ultima vreme, în egală măsură a fericirilor şi a spaimelor mele). Ce-mi place teribil este că de fiecare dată când mă simt parte a unor mici revelaţii temporale am aşa... un sentiment boem al unei eternităţi râvnite mereu, în orice lucru minunat pe care îl trăiesc. Bunăoară dimineaţa aceasta...

Baladă pentru un vis candid

Ni se întâmplă uneori în copilărie miracole al căror sens nu-l percepem pe moment, dar care rămân suspendate undeva în fiinţa noastră, aşteptându-şi clipa de revelaţie supremă, în care sensul devine posibil. Se transformă treptat în amintiri dragi, care ni se abat prin suflet ori de câte ori viaţa nu îşi urmează cursul aşa cum credeam că o va face, trăgându-ne după ea, ca să nu rămânem prizonieri în propriile realităţi trecătoare. Culori estompate de vreme, sunete al căror ecou rezonează peste timp, parfumuri tandre, venite dintr-o altă lume căreia i-am aparţinut cândva cu toată fiinţa... Vise de copil adunate-n fire de praf care s-a pus peste tot ceea ce cândva era paloare şi inocenţă...

Zbucium de toamnă

Mergea încet, cu pași aproape invizibili, pe aleea din fața casei, pe care pășise de atâtea ori cu hotărâre în ultima vreme. Își simțea sufletul ostenit de atâtea trăiri care-i invadaseră existența așa, deodată, ca și cum acolo, în ceruri, cineva rupsese nori de sentimente si dăduse drumul unei ploi de nostalgie care cădea necontenit peste universul ei, doar al ei... Se simțea mică de tot, într-o lume prea mare pentru bucuriile ei mărunte de ființă visătoare, care nu-și dorise vreodată mai mult decât... să fie fericită. Pășea astfel, plutind pe asfaltul încă umed, din care se ridicau leneș aburi mirosind a frunze veștede, prelungind involuntar agonia pașilor pierduți printre rafale de vânt ce le acopereu și ultima zvâcnire de freamăt. S-a oprit o clipă în fața porții și a oftat. În fond... de ce? De ce tot acest zbucium interior, pentru ca alții să înțeleagă ceea ce ei înseși i-a trebuit atâta vreme ca să priceapă? A închis ochii pentru o clipă, într-o sforțare zadarnică de a-și învinge temerile care o copleșeau de ceva timp. I-a fost însă de ajuns... pentru că uneori e de ajuns să închidem ochii și să visăm...

Așteptând cu emoție toamna

M-am trezit ieri cu o emoție nouă în suflet... nouă și totuși veche, venită de departe, din vremuri al căror ecou duios îmi învăluie uneori ființa copleșită de sunetul strident al prezentului. Am simțit miros de frunze veștede intrându-mi tiptil prin fereastra întredeschisă... și o rază timidă de soare încercând cu disperare să-mi curme primii fiori ai anotimpului care începe să-și țeasă pânza cu care-mi va acoperi în taină sufletul peste o vreme.... Mi s-a părut chiar că adierea dimineții are în ea un aer venit de departe, de peste mări și țări – un fel de vestitor tăcut al lungii agonii a frunzelor care și-au muiat deja trupurile firave în aur și purpură. Mi s-a părut că aud păsări plutind în depărtări albastre, purtând pe aripile lor doruri fără nume și speranțe târzii într-o lume mai bună... Apoi, ca prin vis, mi-am amintit că e sfârșit de august și că în curând vara va fi o amintire... o amintire tandră împletită din reverii parfumate, curgând încet într-o imensă clepsidră aurie, ai cărei pereți de sticlă au dispărut ca prin minune sub mângâierea caldă a ploilor de stele.

Boema eternei reîntoarceri

Există, cred, în sufletul fiecărei fiinţe care mai păstrează încă o fărâmă de inocenţă a unui paradis orginiar spre care omul se pare că aspiră necontenit de la începuturile lumii încoace,  un loc căruia simţi că îi aparţii într-un mod aproape imposibil de explicat în cuvinte – un loc magic, ascuns printre celelalte tărâmuri, în a căror contemplaţie ne pierdem din când în când în nostalgii efemere. Uneori e chiar locul în care am ales să ne trăim frumos existenţa cotidiană, cu blânda ei monotonie, din care se naşte liniştea îndelung căutată. Alteori e locul în care am copilărit, unde bucuria reîntoarcerii permanente către origini e diluată tandru în clipe de melancolie pe care trecerea inevitabilă a timpului le picură peste bucuriile de altădată. Se întâmplă însă câteodată ca locul acesta, căruia simţi că îi aparţii cu toată fiinţa, într-un fel în care ţie însuţi îţi este greu să înţelegi, să fie departe, atât de departe încât căutarea lui să dureze o viaţă. Ştii că este acolo, undeva, în univers, şi asta îţi dă mereu puterea de a visa. Uneori te descurajezi şi îţi spui că este doar o iluzie a sufletului tău care tânjeşte după frumuseţe pură, dar te încăpăţânezi să speri că vei ajunge cumva acolo, departe, în virtutea unicei axiome care îţi guvernează existenţa efemeră, aceea că totul, absolut totul are un sens în viaţa aceasta. Iar într-o bună zi, mânat de gândul că ai faţă de tine însuţi datoria de a ajunge în locul acela magic, fie şi pentru câteva clipe, porneşti la drum. Îţi înghesui toate visele într-o cutie imaginară, pe care-o ascunzi printre hainele aruncate în grabă în valiză. Şi pleci, împotriva tuturor, în călătoria vieţii tale, către un tărâm al făgăduinţei după care sufletul tău a tânjit mereu. Pleci, fără să ştii dacă te vei întoarce, fără să ştii dacă vei ajunge măcar la o destinaţie. Pleci, pur şi simplu, pentru că simţi că acolo îţi este chemarea...

Călătorie către mine însămi

Uneori visăm... Alteori ne trezim brusc la realitate, dar continuăm să călătorim mereu în căutarea lucrurilor pe care le-am rătăcit prin vise şi am fi vrut să le luăm cu noi în lumea în care ne mişcăm aievea. Ne copleşeşte adesea preaplinul cotidian şi încercăm din răsputeri să nu pierdem pe drum dorinţa de a visa din nou. Din când în când uităm cu totul cine suntem şi ne rătăcim prin viaţă, asemenea stropilor de ploaie risipiţi haotic pe frunze ce se sting în margini de toamnă. Ne oprim însă uneori, aşa, fără un motiv anume, şi ne trezim că ne cuprinde un dor nespus de ceva fără nume. Şi atunci, pornim cu paşi timizi, de teamă să nu rătăcim cumva drumul, într-o călătorie pe care am aşteptat-o de fapt toată viaţa...

Cafea cu aromă de răsărit în mişcare

Azi am un invitat special la cafeaua de dimineaţă. De fapt, nu ştiu dacă el este invitatul meu sau dacă eu sunt invitata lui. Cred că... ne-am autoinvitat, fiecare dintre noi are motivele lui bine întemeiate în suflet ca să nu rateze această întâlnire matinală. (Dar, oare, el... o fi având suflet sau doar nişte fâşii strălucitoare rupte din sufletele pe care le-a copleşit în alte dimineţi cu şarmul lui irezistibil?). Am ajuns prea devreme, dar asta numai pentru că timpul mi-a jucat, ca de obicei, o festă. Ei, bine... de fapt eram nerăbdătoare şi speram, în sufletul meu, că va veni şi el mai repede. Sufletul, mereu sufletul... de parcă i-ar păsa cuiva de dorurile lui nenumite...

Non, je ne regrette rien…

Cu vreo trei săptămâni în urmă, când am văzut afişul care anunţa concertul Patriciei Kaas la Iaşi, am simţit un fel de explozie de bucurie interioară pe care nici eu nu mi-am explicat-o atunci. Îmi amintesc că eram în parc şi am început să-mi sun toate prietenele, plină de elan, să le întreb dacă vor să meargă la concert. Entuziasmul meu şi-a găsit ecou doar într-o unică altă fiinţă... singura care, de altfel, putea să mi-l înţeleagă... Aşa că am cumpărat biletele fără să stau prea mult pe gânduri şi le-am depozitat în dulap, încercând să ignor faptul că mai aveam de aşteptat încă multe zile până când entuziasmul meu avea să îşi găsească starea de echilibru...

Comemorări eminesciene…. după mintea şi sufletul fiecăruia

E un privilegiu spiritual să avem în memoria noastră culturală un poet ca Eminescu… La fel cum e un privilegiu să-i atingem fie şi-n treacăt, cu-o geană de gând, opera. Şi de aceea, orice act care invocă prezenţa poetului ar trebui să fie o binecuvântare pentru suflet. Şi poate că aşa şi este întotdeauna, cel puţin în intenţie… iar pe 15 iunie, în fiecare an, intenţiile se multiplică întotdeauna, la fel cum se întâmplă şi pe 15 ianuarie, materializându-se adesea în tot felul de activităţi, unele mai inedite ca altele. Nu mi-am propus să fiu cârcotaşă… nu azi… dar mi-au trecut pe dinaintea ochilor zilele acestea tot felul de lucruri legate de Eminescu, pe care, într-un alt context, le-aş fi tratat cu mai multă aciditate… Mi-au diluat însă ironia lungile plimbări pe sub teii înfloriţi, a căror mireasmă îmi topeşte zilele acestea orice urmă de trăiri negative, aşă că nu fac decât să trec în revistă câteva momente care, din nu ştiu ce motive anume, m-au înduioşat, aducându-mi zâmbete naive în colţul gurii...