Melancolie de luni (”...de ce tot lucrul are și-un sfârșit?”)

Later edit: Am scris rândurile de mai jos cu două săptămâni în urmă, în dimineața tristă de luni în care a murit Ioan Gyuri Pascu. Nu știu de ce am făcut-o... a fost o reacție spontană... să ascult unul dintre câtecele dragi și să scriu... N-am postat însă atunci rândurile pe blog... din grabă, din lipsă de timp, din... nici eu nu știu din ce motiv anume. O fac acum, tot fără vreun motiv anume... poate doar sub impulsul faptului că astăzi, în mașină, la două săptămâni după moartea artistului, am auzit la radio că medicii care au constatat decesul sunt audiați într-un dosar în care se anchetează circumstanțele în care s-a produs... nu știu despre ce este vorba, dar am un gust amar și un sentiment de absurd. Fără motiv anume. Pur și simplu.

Deliciul unei după-amieze de luni – Pâine cu maia de la Andreea

Mi-am propus, printre altele, ca anul acesta să cunosc oameni frumoși... pe unii îi știu deja și îmi doresc să îi redescopăr, pe alții sunt convinsă că încă nu i-am întâlnit. Andreea face parte din prima categorie. Iar povestea ei, a pasiunii pe care o pune în minunile pe care le face în bucătăria impecabilă din apartamentul ei cochet mi-a umplut sufletul de bucurie la începutul unei săptămâni care nu se anunța prea promițătoare în ceea ce privește dorința mea de a descoperi oameni...

De ce mi-e dor…?!

Mi-e dor de când mă știu... de mare, de răsărit, de toamnă, de stele, de aripi, de văpăi, de fluturi, de verde, de alb, de lumină, de... tot. Mi-e dor câteodată de mine însămi... de amintirea pierdută a unui ceva pe care am crezut că nu-l voi găsi vreodată. De câteva zile încoace însă m-a cuprins un dor nebun de zâmbet... de zâmbet candid care-mi luminează ființa doar pentru că ființa mea avea nevoie de lumină. 

Noaptea înstelată a ființei mele

Uneori cerul e albastru, albastru sidef respirând așteptări încă netulburate de realitatea imediată… alteori e palid de boli nenumite născute chinuit din speranțe năruite, alteori e purpură vie adulmecând fiori înăbușiți în apusuri mistuitoare, rupte din celule flămânde în care pulsează viața, iar câteodată se face deodată gri, o infinită pânză de aer, monotonă și halucinantă în infinitatea ei ce te lasă neputincios… gri masiv, fără nicio pată străvezie care să-ți alimenteze dorința de a sfâșia pânza aceasta searbădă, către alte zări albastre. Și totuși, îl privești, așa gri cum este, în fiecare zi… fără să speri, fără să-ți mai imaginezi nimic, fără să înțelegi de ce. Păstrezi doar undeva în ființa ta primară, amintiri de sidef, risipite palid în purpură mistuitoare, devenită și ea între timp amintire… Te întrebi câteodată dacă cerul va mai avea vreodată culoare, dar întrebarea rămâne suspendată retoric în litere prelinse în cuvinte lichide ce-ți invadează privirea și care nu fac decât să intensifice cromatica aceasta halucinantă. 

Jurnal de Blogger Biciclist: Ziua 5 – Pedalând printre cuvinte…

Ca orice lucru făcut spontan, cu entuziasm crescând și fără prea multe gânduri pragmatice, înscrierea echipei Family Biking DATE în Săptămâna Bloggerului Biciclist s-a transformat rapid în cea mai simpatică aventură pe care am trăit-o în ultima vreme. Pe pagina noastră de Facebook like-urile curg, la fel ca și încurajările și cam același lucru se întâmplă și în viața reală. Prietenii ne felicită pentru idee, la școală, elevii deja sunt la curent că profa de română biciclește cu drag și spor, că susține campania Bike2Work și folosește aplicația i’Velo, iar noi toți avem un tonus excelent. După patru zile de biciclit am realizat brusc că săptămâna asta am făcut o mulțime de lucruri pe care le-am tot amânat și că energia este într-o continuă expansiune. Nu toate zilele sunt însă la fel și nu tot ce ne-am propus e întocmai cum vrem noi să fie…

Sunetul inconfundabil al fericirii

Știam încă de săptămâna trecută că îmi va fi greu să scriu aceste rânduri. Atunci credeam însă că aceasta se va întâmpla din cauza oboselii adunate după o săptămână nebună, urmată de drumul Iași – București via Tătăruși înmulțit cu doi și de alte și alte experiențe care îmi complică la infinit existența banală în această perioadă a anului. Lucrurile nu sunt totuși întocmai cum mi le-am imaginat. Îmi este greu să scriu, e drept, dar nu din cauza oboselii, ci mai degrabă datorită unui straniu sentiment că indiferent ce, cât și cum aș scrie nu pot exprima nici a mia parte din ce am trăit acolo, în mijlocul unei mulțimi hipnotizate, în cel mai intens mod posibil, de sunetul muzicii.

Goodbye, dear Captain!

Azi părea să fie o zi ca oricare alta, aşa cum pare în fiecare dimineaţă din ultima vreme, în acest sfârşit de vară straniu, instalat parcă mult prea devreme în sufletul meu. Zgomot de fond, cu tramvaie nervoase pe şine deja fierbinţi, raze captive într-o caniculă tardivă care-mi fierbe zilnic neuronii, agitaţie matinală întârziată în exerciţii de trezit devreme şi, peste toate, aroma de cafea salvatoare… Ziua a devenit însă brusc altfel, odată cu gustul mai amar al cafelei pe care un nod în gât l-a intensificat într-un mod cu totul neaşteptat în momentul în care, de pe o pagină de Facebook, am aflat că a murit Robin Williams. E ciudat cum astfel de veşti, despre oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată în carne şi oase, dar care ne-au marcat într-un fel sau altul existenţa, ne pot răvăşi sufletul…

Când umbra redevine fiinţă

Un om în mijlocul chitarelor sale rostind şi cântând cuvinte calde, cuvinte senine, cuvinte-fior, cuvinte-ncântare… într-un chip atât de firesc, încât pare că ele, cuvintele, izvorăsc necontenit dintr-un suflet în care infinitul devine boabă de stea, desprinsă cândva dintr-o lume primordială, în care cuvânt şi cântec erau o singură fiinţă – acesta este Nicu Alifantis, cel pe care l-am cunoscut eu astă seară, de acolo, din spatele sălii cufundate în întuneric blând pe care cântecul l-a rupt în fâşii de lumină… o altfel de lumină… Acelaşi care, cu o mirare duioasă, în care am simţit bucuria nostalgică a unui om frumos ce radiază în juru-i frumuseţe m-a întrebat atunci când i-am întins volumul meu îngălbenit de vreme ca să-mi dea un autograf: „De unde ai tu cartea asta...?” „Din vremea studenţiei mele...” i-am răspuns fără să gândesc prea mult. Mi-a zâmbit... pentru restul, n-a mai fost nevoie de cuvinte...

Teatrul şi viaţa… replici dintr-un dialog inefabil

În viaţă suntem, uneori, simpli spectatori… de cele mai multe ori ne jucăm însă propriul rol, pe o scenă invizibilă, fără să ne pese dacă sala este sau nu plină. O facem oricum, în virtutea unei inerţii care nu are nimic de-a face cu arta. Şi tocmai de aceea avem nevoie poate, din când în când, de astfel de evadări, în care să schimbăm rolurile cu oameni – actori – care ştiu să se prefacă mai bine decât noi şi care ne ajută, fără să ştie, să ne regăsim…

Scriam aceste rânduri, printre mai multe gânduri aşternute pe tastatură cu ceva vreme în urmă, după o seară memorabilă, petrecută în compania Maiei Morgenstern, la Teatrul Naţional din Iaşi. Le reiau acum, nu din cine ştie ce vanitate scriitoricească şi nici pentru că le consider demne de reţinut, ci doar pentru că provocarea de scrie despre această artă-miracol care este Teatrul, prilejuită de lectura unui scurt istoric al Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (aflat la a XX-a ediţie, care se va desfăşura între 7 - 16 iunie 2013), m-a făcut să retrăiesc în memorie câteva experienţe spirituale prilejuite de-a lungul timpului de întâlnirile mele cu Teatrul.

Am fost întotdeauna un spectator simplu, care intră cu emoţie în sală, păşind cu smerenia cuvenită spre scaunul în care, aşezat pentru câteva ore, se rupe de lumea din afară, cufundându-se apoi fascinat în alte lumi ce prind viaţă pe scenă, de îndată ce sunetul magic al gongului îşi varsă ecoul peste sala imensă, cufundată lent în întunericul feeric de dinainte ridicarea cortinei. Cred că simplitatea aceasta cu care îmi îmbrac sufletul ori de câte ori văd un specatacol de teatru este, într-un fel, o defulare a trăirilor pe care mi le prilejuia cândva literatura. Dragostea mea faţă de teatru şi euforia aproape inexplicabilă ce-mi invadează fiinţă atunci când evadez din cotidian pentru câteva ore, reprezintă, cred, un fel de compensare a faptului că literatura nu o mai pot citi de multă vreme cu ochiul inocent al lectorului neîngrădit de prejudecăţi profesionale. Din cauza asta mă feresc întotdeauna de a citi dinainte textul dramatic al unui spectacol pe care urmează să îl văd. Dar asta e o altă poveste, care nu are de-a face nici cu dragostea faţă de teatru şi nici cu dependenţa de literatură, ci doar cu slăbiciunile mele omeneşti manifestate uneori în „trăiri exacerbate”... sintagmă ce mă duce involuntar cu gândul la una dintre experienţele unice trăite cu câţiva ani în urmă, într-o sală de teatru, când l-am văzut jucând pe maestrul Radu Beligan în Egoistul lui Jean Anouilh. Este de-a dreptul uluitor cum poate uneori prezenţa unui om pe o scenă să-ţi facă sufletul să vibreze atât de intens, încât să simţi cum tu însuţi devii parte a frumuseţii pure, izvorâte dintr-un dialog inefabil, ale cărui replici nu se scriu cu cuvinte, ci cu trăiri sublime. Poate părea absurd sau pueril, dar atunci când l-am auzit pe marele om rostind cu atâta căldură un adevăr pe care, în fond, cu toţii îl purtăm în noi, mi-au dat lacrimile: „Sufletul este cel mai fragil şi se sparge cel mai uşor...”

Azi l-am revăzut pe Radu Beligan într-o înregistrare mai veche a emisiunii Eugeniei Vodă şi, cu o bucurie imensă, am retrăit în minte clipa aceea de graţie în care am simţit că teatrul e mai mult decât evadare din cotidian, că e o experienţă de care avem nevoie pentru a ne redescoperi periodic puritatea interioară... un dialog esenţial cu noi înşine, mijlocit de nişte oameni minunaţi care ne dăruiesc sufletul lor fragil, cu speranţa că îl vor îmbogăţi pe al nostru, al spectatorilor, şi asumându-şi, în acelaşi timp, riscul de a-l risipi în sensuri negăsite. Am ascultat cu emoţie fraze rostite de aceeaşi voce caldă care mi-a făcut să vibreze sufletul atunci, pe scenă...

„Şi mai e ceva... singurul lucru care ne îngăduie să privim fără dezgust lumea în care trăim este frumuseţea pe care anumiţi oameni o creează din timp în timp, pornind de la haos... tablourile pe care le pictează, muzica pe care o compun, cărţile pe care le scriu, spectacolele pe care le creează şi viaţa pe care o trăiesc... Dintre toate operele, cea mai frumoasă este o viaţă bine trăită, aş zice chiar operă de artă prin excelenţă.”

Şi, dincolo de trăire, copleşită de o astfel de viziune senină asupra vieţii, mi-am revizuit involuntar în minte, propria-mi viziune, sintetizată în gândurile cu care îmi începeam rândurile acestea. Suntem, aşadar, deopotrivă, actori şi spectatori în propria piesă, a cărei strălucire o căutăm în permanenţă în fărâme de fericire omenească. Iar Teatrul – oglindă fermecată în care se reflectă esenţa lumii – are acestă miraculoasă putere de a ne aminti, printr-un dialog inefabil cu sufletul nostru, că Viaţa este o „operă de artă prin excelenţă”.

Uneori îmi vine să visez...

 „uneori îmi vine să scriu

  alteori îmi vine să cânt,

  de cele mai multe ori îmi vine să tac.

 iertaţi-mă, sunt şi eu om!”

Astăzi am scos din bibliotecă un volum vechi ce mi-a urzit cândva bucuria unei după-amieze de toamnă amară… demult, tare demult, într-o vreme în care viaţa era un cântec nesfârşit, cu note aruncate la-ntâmplare pe-un portativ imaginar ce-mi umpleau zilele de-un farmec dulce-amărui. Îl mai simt uneori dimineaţa, în aburul cafelei topit într-o emoţie de toamnă… sau noaptea târziu, în acorduri lente care mi-au dat cândva aripi… O să te plouă pe aripi spuneai... Plouă cu globuri pe glob şi prin vreme... L-am deschis cu o nostalgie firavă, care mi-a făcut degetele să tremure printre filele îngălbenite de timp. Scrisori nedesfăcute... Îmi amintesc ce plăcut sentiment am nutrit atunci, cândva, pe vremea când încă mai citeam poezie cu naivitatea copilului devenit prea târziu adolescent... Doamne, cât timp a trecut...

Mi-am revenit însă din reverie, pentru că gestul în sine a fost oarecum premeditat. Aflasem cu câteva zile în urmă despre lansarea albumului MOZAIC al lui Nicu Alifantis şi despre cei 40 de ani de muzică frumoasă pe care îi împlineşte acest om minunat. 40 de ani... aproape cât o viaţă de om... Provocarea era să-i trimit un mesaj de suflet... maestrului... Am avut o strângere de inimă când m-am îndreptat spre bibliotecă; mi se părea cam artificială toată chestia asta, nu ştiu de ce, dar faptul că am întins mâna din prima mişcare spre volumul scris de Nicu Alifantis atunci, demult, cu toate că nu-l mai răsfoisem de o veşnicie, m-a făcut să cred că trebuie să fac totuşi asta. Că, într-un fel ciudat, pe care nu ştiu cum să-l explic prea bine în cuvinte (poate că muzica ar fi mai potrivită...), îi datorez aceste rânduri omului care mi-a marcat, fără să aibă habar, adolescenţa... Omului care m-a făcut să-l descopăr pe Nichita Stănescu în anotimpuri lirice înainte ca poezia lui să-mi devină obiect de studiu... Omului care m-a făcut să-l simt altfel pe Bacovia în nopţi albe de decembrie... Omului care mi-a vegheat prin muzica lui nopţile lungi de tristeţi şi de reverii adolescentine...

Există oameni care ne intră în viaţă fără s-o ştie vreodată, oameni pe care-i iubim într-un fel aparte, pentru că îi cunoaştem prin noi înşine… oameni frumoşi, care împrumută sufletelor noastre frumuseţea… oameni pe care, poate, nu-i vedem niciodată, dar cu care ne petrecem copilăria, adolescenţa şi, uneori, viaţa întreagă, încât, dacă i-am întâlni într-o bună zi aievea ni s-ar părea atât de firesc să ne aşezăm pe o bancă şi să stăm la poveşti... Aşa că acum, în miez de noapte, îmi aşez sufletul pe o bancă imaginară şi rostesc cu emoţie, cu nostalgie şi cu toată sinceritatea: Mulţumesc, maestre, pentru că mi-aţi umplut, cu ajutorul muzicii şi al cuvintelor, sufletul de iubire, de visare şi de frumuseţe pură... de toate lucrurile omeneşti pe care numai tăcerea le poate cuprinde uneori!

Beatitudine

Caut uneori ceva fără nume în scurgerea inegală a zilelor şi refuz aproape involuntar să mă întreb dacă nu cumva am găsit demult ceea ce căutam. Instinct primitiv de autoconservare sau poate mai degrabă voluptatea de a trăi continuu într-un paradox al regăsirilor periodice în cele mai neaşteptate circumstanţe în mijlocul cărora mă aflu cu sau fără voia mea. Bunăoară azi...

Seară cu liliac alb

„Opreşte! Opreşte! Opreşte!” Nici nu mai ştiu dacă am semnalizat sau nu înainte să trag instinctiv de volan şi să ating frâna, străduindu-mă să nu o fac brusc, pentru că eram totuşi perfect conştientă că strigătele erau oarecum absurde sau cel puţin bizare, venind din partea lui, după o după-amiază liniştită petrecută în aerul cald de aprilie.

„Binili înfrângi” – pledoarie pentru o poveste cu final fericit

Cu câteva luni în urmă, când am aflat despre diagnosticul lui Tudor Jalbă-Şoimaru, am simţit că mi se face inima cât un purice şi că mi se opresc cuvintele în vârful degetelor, în timp ce încercam să port în continuare o conversaţie măcar în aparenţă firească cu Ema. M-au năpădit lacrimile aşa, fără veste, într-un fel de empatie născută din solidaritate, din gândul că şi eu am un Tudor mic şi drăgălaş, din sentimentul sfâşietor că un om care ţi-a trecut prin viaţă poate să fie încercat de o aşa suferinţă şi că tu, muritor de rând, nu poţi face mai mult decât să-i spui cuvinte pe care i le-au spus deja zeci de persoane şi care, oricât de bine intenţionate ar fi, nu au cum să şteargă o realitate cu nume care-ţi zgârie retina – autism. 

Dar... cine este Tudor şi de ce scriu acum despre el? Tudor Jalbă-Şoimaru este băieţelul Emei, o fiinţă pe care eu am cunoscut-o pe vremea când o plimbam pe Elisa, aflată încă în cele nouă luni de huzur intrauterin, între serviciu şi cursurile de master la care mă încăpăţânam să fiu prezentă, cu toate că mai aveam puţin şi semănam cu un balon uriaş care se încăpăţâna să ignore zăpada şi gerul. Ne-am revăzut apoi sporadic, în diverse ocazii pe care Universitatea le-a mijlocit fără prea multă premeditare. Apoi, de la o vreme, nu am mai ştiut mare lucru de spre Ema. Ştiam doar că se mutase din Iaşi... şi cam atât. Ne-am regăsit prin spaţiul virtual, aşa cum s-a întâmplat şi cu alţi oameni dragi, pe care-i rătăcisem prin amintiri din vremea studenţiei (singurul motiv, cred, care îmi ţine încă activ contul de pe Facebook). Aşa, virtual, l-am cunoscut pe Tudor, băieţelul cu ochişori pătrunzători şi cârlionţi neastâmpăraţi, din poze care mi-au bucurat privirea de mai multe ori. Vestea că Tudor suferă de autism cu întârziere psihică severă am aflat-o într-o seară, tot în spaţiul virtual, care a căpătat brusc o concreteţe în faţa căreia am capitulat în lacrimi. Ema mi-a povestit în câteva cuvinte despre felul în care i se schimbase viaţa. Nici nu ştiam cum să reacţionez. Mi-a vorbit atât de raţional, cu un fel de linişte construită atent, conştientă fiind că dacă ea clachează (şi oare care mamă nu ar putea claca la cel mai mic stimul negativ atunci când află că puiul ei suferă de o astfel de cumplită maladie?), universul dărâmat deja nu va mai putea fi reconstruit. Am vorbit mult atunci... Şi da, recunosc, că m-am gândit că trebuie să fie cumplit să fii într-o astfel de situaţie, ca părinte. Şi, în plus, să lupţi cu probleme financiare, care apar inevitabil, pentru că terapia este extrem de costisitoare şi dă roade doar dacă este constantă, fără întrerupere. Apoi, după o vreme, nu am mai vorbit. Şi nu pentru că nu mi-ar fi păsat de ce se întâmplă cu Ema sau cu Tudor, ci pentru că de fiecare dată când am avut impulsul să-i scriu ceva, mi-a fost teamă să nu fiu patetică (un lucru pe care Ema nu cred că şi l-ar fi dorit) sau să nu spun ceva nepotrivit. Am continuat să mă uit la poze cu Tudor şi să mă rog în gând să fie cumva bine. Nu ştiu cum anume să se întâmple, dar să fie bine...

În seara asta am ajuns, nici eu nu mai ştiu cum, aici. Am poposit mult, mi-am înghiţit din nou lacrimi şi pentru o clipă mi-a trecut prin cap că poate nu m-am rugat în minte zadarnic. Poate că orice lucru pe care îl facem pentru semenii noştri, oricât de neînsemnat ar părea, îşi are rostul lui. Da, ştiu, suntem copleşiţi de mii de cazuri umanitare, pe care adesea le ignorăm sau, cel mult, le tratăm ca pe nişte ştiri faţă de care ai căror protagonişti simţim compasiune şi... atât. Şi da, poate că doar atunci când cei care sunt protagoniştii ştirii sunt oameni pe care-i cunoaştem şi faţă de care nu putem rămâne indiferenţi avem impulsul să facem ceva concret. Dincolo de acest impuls, există însă ceea ce fiecare dintre noi are, sub o formă sau alta, în suflet – solidaritatea umană. Nu ştiu cum să fac pledoarie pentru un caz umanitar care pentru mine înseamnă mai mult de atât. Şi nici nu cred că mi-am propus să fac în mod explicit acest lucru, pentru că sunt conştientă de imunitatea cu care ne protejăm adesea aproape instinctiv sufletul şi mintea în faţa unor astfel de drame ale unor oameni pe care îi cunoaştem sau nu. „Fiecare cu ale lui...” cum bine remarca cineva care nu a rămas indiferent faţă de povestea lui Tudor. Mi-ar plăcea să cred însă că fac pledoarie pentru un final fericit al unei poveşti care m-a întristat, dar al cărei curs îmi doresc din tot sufletul să se schimbe în bine. 

Mi-au rămas întipărite în minte mânuţa lui Tudor din imaginea de pe blog şi cuvintele de-o şchioapă scrise undeva la început şi pe care îmi place să mi le imaginez rostite într-o zi apăsat de micul cârlionţat cu ochi de mărgea – „Binili înfrângi!”

La mulţi ani, TATA!

O altă zi de decembrie... cu zăpadă şi cu ger încercând să-şi compenseze lipsa de dinainte de Crăciun din ultimii ani. Noaptea trecută aşteptam să se scurgă minutele în liniştea întunecată, cu un scop atât de pragmatic, încât sufletului meu aproape că i se face milă de bietul creier prins în mrejele consumerismului (nici măcar nu ştiu dacă există un astfel de cuvânt barbar, dar, oricum, ilustrează perfect ideea în sine). Pe scurt, aşteptam să treacă de ora 24:00, ca să se activeze pe un site o ofertă limitată, cu o reducere de 10 euro la un telefon mobil, despre care ştiam din cursul zilei. Ştiu, sună stupid, însă cu 10 euro rămaşi în buzunar poţi face destule lucruri. În fine... cam asta era ideea. În timp ce aşteptam să se activeze oferta, pe contul de Facebook, pe care din comoditate îl ţin tot timpul activ, mi-a apărut o avertizare legată de aniversările zilei. Trei dintre prietenii de pe Facebook îşi aniversează ziua de naştere pe 15 decembrie. Printre ei... TATA. M-a amuzat ideea în sine – aniversarea tatei, menţionată pe Facebook... Da, tata are un cont pe Facebook, nu e mare scofală, (aproape) toată lumea are, aşa că, de ce nu... Ciudat este că până în clipa aceea nu-mi amintisem de ziua lui de naştere. Adică ştiam că e pe 15 decembrie, discutasem cu Sister detalii despre cadou, însă atunci, în clipele acelea în care s-a schimbat data din calendar eram cu gândul în altă parte. Şi mi s-a părut atât de straniu şi de lipsit de originalitate ca un monitor de laptop să-mi împrospăteze memoria. Am trecut însă rapid peste astfel de gânduri, de altfel inutile. Am avut impulsul să-i las tatei un mesaj pe Facebook, însă mi s-a părut la fel de inutil. M-am simţit deodată ruşinată (da, cred că acesta e sentimentul) din cauza tuturor mesajelor cu urări pe care le-am lăsat pe Facebook multor oameni pe care-i cunosc. Adică... de ce nu am dat un telefon? Chiar atât de halucinant să fie oare efectul mediului virtual asupra sufletului? Cine o mai fi ştiind şi asta... Nu, nu i-am lăsat tatei niciun mesaj pe Facebook. Aveam sentimentul că ar fi fost un fel de sacrilegiu. Nu ştiu exact din ce cauză, însă aşa am simţit în momentul acela. Mi-am propus să-l sun la prima oră a dimineţii şi să-i fac urările cuvenite.

Dimineaţa m-am luat cu treburi, iar când mi-am amintit din nou de tata, se făcuse deja amiază. M-a încercat din nou acelaşi sentiment care mă bântuise cu ore în urmă. Nu prea am înţeles de ce. În fond, în fiecare an e la fel... îl sun, îi urez La mulţi ani!, glumim, el îmi spune din nou că e bătrân, eu îl contrazic şi îi spun să nu se mai lamenteze şi astfel se scurge încet dar sigur timpul, marele Timp... Aş fi vrut să fie altfel acum. Nu ştiu de ce. Mi-am amintit deodată că tata m-a rugat de atâtea ori să-mi pun un webcam ca să-l vadă mai des pe Tudor. I-am spus mereu că nu am timp să mă joc la laptop şi că o să-i îndeplinesc dorinţa. Au trecut mai bine de trei luni şi nu am făcut-o, cu toate că Sister mi-a adus un webcam, cu toate că aş putea găsi timp, cu toate că... Am luat camera, am conectat-o, am deschis messengerul, am dat de câteva ori next şi gata. Nu a durat mai mult de un minut. I-am cântat cu toţii La mulţi ani! tatei, care era acolo aşteptându-ne parcă de când lumea. I-am citit fericirea pe chip şi mi s-a pus un nod în gât în clipa în care am realizat că, dintr-o comoditate absurdă, i-am refuzat atâta timp o dorinţă simplă şi atât de firească pentru un bunic de a-şi vedea nepoţii ce-i sunt atât de dragi. Din nou acelaşi sentiment incomod care mă bântuise noaptea... I-am urat tatei La mulţi ani!, am glumit, dar de data asta nu mi-a mai spus că este bătrân. Probabil a uitat, pentru că a preferat să se bucure că-i vede pe Tudor şi pe Elisa. Sau poate că nu a mai vrut să-mi spună...

Sub o formă sau alta toată după-amiaza mi-a revenit constant în minte chipul tatei. Cu vreo jumătate de oră în urmă am deschis laptopul. Nu mai ştiu nici eu din ce motiv. Am intrat pe Facebook, dintr-un reflex de care mi-aş dori să scap cât de curând. Am intrat pe pagina tatei, din curiozitate. Avea acolo o mulţime de urări de la persoane pe care nu le cunosc. Unora le şi răspunsese cu câte un Mulţumesc!, cele mai multe rămăseseră însă fără ecou. Nu ştiu de ce, dar în clipa aceea m-am simţit ciudat de bine că nu i-am scris nimic tatei pe Facebook. Explicaţia logică a acestui sentiment rămâne un mare mister pentru mine. Şi totuşi aş fi vrut să-i mai spun ceva tatei. Aş fi vrut să-i spun că mă întristează cumplit când îmi spune că este bătrân, că pentru mine este veşnic tânăr, că sunt mândră că-mi este părinte şi că mi se face uneori dor de zilele în care purtam discuţii interminabile pe teme savante, de partidele de Scrabble, de arcurile cu săgeţi, de clătitele întoarse cu stângăcie, spre disperarea mamei... Şi aş mai fi vrut să-i spun că-mi pare rău pentru nenorocita aia de cameră web, pe care se pusese praful...

Mi s-a pus din nou acelaşi nod în gât, pe care ştiu foarte bine de unde-l moştenesc. Aşa că, fără să devin patetică şi păstrând ceea ce este de păstrat în afara mediului virtual, îţi spun încă o dată, acum, cu câteva minute înainte ca ziua să se încheie: La mulţi ani, TATA!

Bună dimineața, Ilinca!

Ilinca... fiinţă mică şi drăgălaşă, ivită pe lumea aceasta într-un context complicat, care a sporit  emoţiile tuturor celor din familie, a adus cu ea un fel aparte de fericire, pe care numai naşterea unui copil o poate genera. Da, Ilinca ne-a făcut fericiţi pe toţi, într-o dimineaţă de toamnă, pe care naşterea ei avea să o  transforme într-o zi memorabilă, într-un mod diferit pentru fiecare dintre cei care au aşteptat-o cu sufletul la gură. Nu voi vorbi despre bucuria celorlalţi, manifestată în grade diferite de intensitate, pentru că, oricât de mult aş empatiza, n-aş putea oricum exprima nici a mia parte din fericirea celei care i-a auzit pentru prima oară glasul sau din emoţia bunicilor aşteptând vestea cea mare la capătul unui fir de telefon care întârzia să sune... Încerc totuşi să rememorez propriile trăiri generate de naşterea Ilincăi, care, în ciuda haosului pe care l-a generat marea mutare în noua noastră casă au fost cele care, poate, m-au menţinut pe linia de plutire în această săptămână stresantă. Dar asta, doar la suprafaţă, pentru că, dincolo de faptul că am devenit mătuşica unei fetiţe drăgălaşe, dincolo de faptul că m-am bucurat enorm pentru cea care şi-a dorit atât de mult să devină mamă, dincolo de orice detaliu emoţionant al evenimentului în sine, Ilinca a intrat direct în categoria oamenilor speciali din viaţa mea...

Trezirea mea din dimineaţa în care s-a născut Ilinca, prima pe care am petrecut-o în apartamentul din Copou, a fost asemeni unei clipe magice; un fel de trecere între vis şi realitate al cărei sens de mers era incert. Când am deschis ochii se făcuse deja ziuă, deşi îmi propusesem să mă trezesc devreme ca să o sun pe Sister înainte să plece spre spital. Lumina verde a răsăritului, reflectată de frunzele copacilor care îmi mângâie acum ferestrele mi s-a întipărit involuntar pe retină. Am rămas nemişcată preţ de câteva clipe, într-o încercare inutilă de dezmeticire. Credeam că-mi va lipsi cafeaua matinală din bucătărie (şi probabil că undeva, în subconştient, chiar îmi lipseşte), însă locul emoţiilor negative de care îmi fusese teamă din momentul în care începuse mutarea, cu o zi înainte, a fost luat rapid de alt gen de emoţii...

Când am sunat era deja târziu. Miracolul începuse deja să se producă şi chiar dacă asta se întâmpla la câţiva kilometri distanţă, emoţia devenea din ce în ce mai greu de suportat. Mă abţineam cu greu să îl sun pe viitorul tătic, pe care îl rugasem să îmi dea de veste când se va întâmpla minunea. Au trecut aproape două ore în care am tresărit la fiecare zgomot care mi se părea că seamănă cu sunetul telefonului. Două ore care mi-au amintit cât de greu reuşesc eu să suport tensiunea aşteptării... Două ore la capătul cărora tot stresul acumulat în ultimele săptămâni din diverse motive s-a transformat într-o euforie copilărească, ce a făcut-o pe Elisa să exclame – Mama, ce bucuroasă eşti!!!

Revelaţia s-a produs însă câteva ore mai târziu, când am văzut-o pe Ilinca, lângă mama ei... De obicei, în astfel de momente mă apucă plânsul. De data aceasta m-a cuprins însă un fel de linişte inexplicabilă, pe care probabil că numai contemplarea somnului unui nou-născut ţi-o poate da. Nu-mi mai amintesc clar cuvintele pe care le-am rostit, urările făcute şi nici reacţiile celorlalţi. Mi-a rămas însă în minte imaginea clară a unei fiinţe fericite, trecându-şi blând degetele peste fruntea micuţă a prinţesei pe care şi-a dorit atât de mult să o ţină în braţe, într-o mângâiere sublimă, aducătoare de zâmbet pe buzele drăgălaşe care seamănă atât de mult cu ale mamei... Mi-a trecut în clipa aceea prin minte că e un sentiment atât de frumos să simţi cum fericirea celor pe care-i iubeşti îţi invadează sufletul, transformându-se pentru câteva clipe în propria fericire... Am relizat brusc că, într-un fel aparte, pe care încă încerc să mi-l explic în cuvinte, Ilinca a dat un nou sens toamnei, pe care eu o aştept atât de mult în fiecare an...

Mi-a revenit apoi în minte imaginea copacilor cu care mă trezisem în dimineaţa aceea şi pe care o voi vedea de acum înainte în fiecare dimineaţă în care lumina înverzită de frunze mă va face să rostesc în gând – Bună dimineaţa, Ilinca!

Oamenii frumoşi din viaţa mea

Scriam undeva că fericirea e generată de oameni, de locuri şi de clipe a căror consistenţă dau formă şi culoare vieţii. Nu mi-am propus să transform blogul acesta într-o odisee a fericirilor personale, cu toate că, în fond, fericirea e una dintre puţinele mize ale perindării noastre efemere prin univers. Însă fără să vreau mă las fascinată de ceea ce mă înconjoară şi continui în fiecare zi să mă minunez de tot ceea ce-mi îmbogăţeşte existenţa pe care până de curând o credeam monotonă. Iar oamenii cu care interacţionez, sub o formă sau alta, îmi dau mai mult decât oricând în trecut, sentimentul că singurătatea e doar o formă voluntară de primenire spirituală, de care sufletul are nevoie din când în când. Suntem, prin natura noastră umană, fiinţe care au nevoie de alte fiinţe pentru a supravieţui emoţional. (Recunosc că eticheta de fiinţe sociale îmi displace). Iar atunci când prin viaţa noastră trec oameni minunaţi am face bine să-i păstrăm, dacă nu aievea, măcar în memoria sufletească...

Spuneam cândva cuiva că pentru mine oamenii se împart procentual în 1% şi restul, prima categorie (cei puţini, cum îmi plăcea să-i numesc...) fiind şi singura care contează. În timp, mi-am dat seamă că sunt prea drastică şi că, de fapt, oamenii pot trece foarte uşor dintr-o categorie în cealaltă, în virtutea unui gest sau a unui cuvânt suficient de puternic care ne poate zgudui întreaga existenţă. Ţelul este, cred, să-i păstrăm pe cât mai mulţi în prima categorie, aşa încât, după o vreme, cifra să nu mai aibă sens pentru că devine neîncăpătoare. Nu ştiu dacă azi mai cred în teoria oamenilor puţini... Îmi place mai degrabă să cred că există oameni frumoşi (chiar şi pentru o clipă...), care ne înfrumuseţează propriul destin şi fără de care ne-am simţi mai stingheri pe lume. Despre ei şi despre trecerea lor prin viaţa mea mi-ar plăcea să pot scrie aici. Da, spun bine că mi-ar plăcea, pentru că uneori mi-e imposibil să transform în litere înşirate pe hârtie virtuală emoţiile pozitive pe care mi le dau fiinţele dragi. Trăirea învinge adesea cuvintele şi le lasă goale... Nu pot decât să sper că-mi vor fi iertate stângăciile ce mă subjugă adesea atunci când sufletul o ia înaintea raţiunii din cauza / datorită oamenilor frumoşi din viaţa mea...